Autonomie pentru România

Disoluția autorității, ilegitimitatea ei, ruperea ei de realitate, toate acestea nu sunt lucruri noi în România. Trăim de mai bine de 23 de ani – de când am scăpat de un sistem ilegitim tot de noi construit – într-o continuă transă, una în care ne automutilăm mereu și mereu, dând vina, evident, pe ceilalți.
Nu vă scandalizați că au ieșit secuii în stradă să vrea autonomie. De vreo nouă săptămâni sunt în stradă și românii care nu mai văd în clasa politică – de orice culoare – niște reprezentanți legitimi. Luați la mișto, manipulați mai fin sau mai grosolan, cu sau fără eficiență, toți aceștia comunică de multă vreme un singur lucru: nu mai vor ca destinele lor să fie hotărâte de niște indivizi cocoțați în capul statului prin mișmașuri și mită, sau agățați de funcție și scaun prin toate mijloacele. Dar nici nu vor să plece. Vor să rămână aici și să-și poată decide singuri destinul.

E un fel de strigăt de autonomie colectiv – deși interesele fiecărui grup diferă, iar păpușarii care profită de disperarea omului de rând sunt, și ei, diferiți. Totuși, strigătul rămâne. Nu mai avem loc unii de alții, iar repulsia asta a românului față de ceilalți români ne distruge orice speranță că uniți salvăm. Nu salvăm nimic, căci nu am învățat încă să fim uniți pentru, știm doar să fim uniți contra.

Să nu credem însă că suntem buricul pământului. În mai multe părți din Europa, ba chiar și în cele două Americi, ca să nu mai amintesc de zona Mediteranei, oamenii aflați în stradă strigă că nu mai cred și nu mai vor un sistem revolut, o structură „democratică” în care implicarea individului constă în ștampilarea unei casete de pe buletinul de vot, o mascaradă care le permite celor 1% să domine, la nesfârșit, o planetă muribundă.

Normal, nemulțumirea maselor nu reușește să ofere cumva soluții alternative la acest sistem prăbușit. E greu să vezi orizontul de pe stradă, înconjurat de mulțime. Iar absența unor lideri care să nu facă deja parte din sistem este cu atât mai neplăcută – aici, iarăși, nu suntem singurii. În lipsa coagulării unor falange politice, masele din stradă se vor agita încă o vreme, apoi vor fi răpuse de apatie, fără vreun rezultat concret. Chiar dacă s-ar concretiza aceste falange politice, ele n-ar fi decât o continuare a sistemului despre care se tot spune că e terminat.

Și atunci? Care e soluția? Ce punem în loc? Păi simplu: autonomie. Dar nu de care cer unii în stradă, din aia pe stil vechi, amintind desecolul XIX, în care statul-națiune chiar conta iar apartenența la o etnie îți dădea simultan măsura valorii tale și mândria de a fi.  Nu, ci autonomie care ține de comunitatea din care faci parte, indiferent că ești născut acolo sau doar integrat în ea. Autonomie care nu exclude, ci care include – care te face să acționezi împreună cu vecinii, nu să te izolezi pe culmile disperării ca un student perpetuu în ale filosofiei, prea snob ca să fie fericit, prea laș să se sinucidă. Autonomie care nu dă vina pe, ci caută să rezolve cu.

Autonomie fie, dar până unde? O să dau un exemplu din domeniul meu – țăranii care și-au făcut singuri drum sătesc asfaltat între Ciugud și Daia Română, dacă autoritățile centrale și județene tot nu erau în stare. I se spune „Transalpina de Ciugud” și a fost făcut integral prin eforturile lor. N-au ieșit în stradă să ceară, au pus mână de la mână și au făcut, folosind cu cap mână de lucru locală și fonduri europene. La fel au făcut și comunitățile din Sultana și Provița de Sus, din Dâmbovița, care au tras un drum alpin pe bani europeni acolo unde înainte era un drum forestier. Sau țăranii din Fântânele, Iași, care au acum asfalt în sat după secole de glod, în fundul Moldovei. Și mai sunt multe – din fericire tot mai multe – astfel de exemple. Da, sunt încă doar petice de comunitate calmă într-o țară de nervoși izolați, dar sunt!

Toate au un singur element-cheie. Mai puțină vorbă, mai puține strigăte și mai multă luptă a comunității pentru a profita de pe urma faptului că suntem integrați – dar autonomi – în Europa. Că putem accesa fonduri europene pentru drumuri (unul dintre marile ofuri ale secuilor este exact starea drumurilor din orașele lor, dar ce au făcut, mă rog, să le remedieze?). Și că putem face asta fără ca Statul ăla corupt să ne poată opri. Că ne putem transforma satele în locuri plăcute și frumoase, iar pentru a face asta nu e nevoie să ne vină Statul să ne măture și să ne planteze flori, o putem face noi. Că ne putem transforma terenurile virane dintre blocuri în parcuri fără să mai vină Primăria cu investiții de milioane de euro pentru panseluțe, pe care să le plătim prin taxe și impozite mărite. În fine, că putem să nu mai avem jeg împrejurul nostru dacă noi înșine, la nivel individual, nu mai producem jeg.

Comunitățile sătești erau obișnuite cu așa ceva de secole. De la curățatul în fața porții, la construitul noilor case împreună cu comunitatea. Dar asta s-a pierdut în timp, iar venirea la oraș și dizolvarea într-o masă de oameni anonimi ne-a obișnuit ca pe niște drogați cu ideea că Statul ne ia banii și ne dă în loc ceea ce până mai ieri făceam împreună, în comunități. E timpul să reînvățăm acest lucru, indiferent că suntem într-o comunitate sătească sau la bloc.

Cu condiția să vorbim cu vecinii – să nu ne considerăm mult deasupra lor, căci nu suntem. Cu condiția să căutăm mai puține diferențe și mai multe lucruri care ne leagă. Cu condiția să punem mâna și să facem noi înșine, să nu mai tot așteptăm de la Stat – sau de la vecini – să facă. Și cu condiția să nu ne mai lăsăm păcăliți de tot felul de păpușari care ne promit libertatea, doar pentru a ne face sclavi – fie pe baze etnice, fie pe altele asemenea.

Când vom învăța toate acestea, atunci vom fi cu adevărat autonomi. E primul pas pe un drum care duce de la dependența față de un Stat corupt, la autonomia reală față de el. Apoi, cine știe, la însăși transformarea sa din parazit într-un suport pentru o mare comunitate.

Dar suntem oare noi în stare? Și, mai mult, vrem noi cu adevărat asta?