AVERTISMENT. Școala ucide curiozitatea și poate dăuna grav inteligenței!

Copilul meu apasă pe butonul de la aspirator, vuietul pornește, iar el se uită cu ochi încântați și mirați la mine, cerându-mi parcă o explicație. „E un aspirator, mami, are un motor acolo, vum-vum, și trage praful de pe jos. Facem curat”, îi spun, ușurată pe moment că nu-i suficient de mare ca să-și dea seama câte lucruri nu știu despre lumea care îl atrage și intrigă. Bunăoară, dincolo de chestiunile evidente, nu știu mai nimic despre mecanismele și legile fizicii care fac ca un avion să se ridice în aer. Nici despre cum funcționează un LCD. Nici de ce unii nori sunt albi, iar alții întunecați precum cenușa. Nu mi-am pus niciodată aceste întrebări, deși atunci când eram mică sunt convinsă că aș fi fost tare curioasă să aflu astfel de explicații. Ca și alții, am terminat școala generală, un liceu, de matematică-fizică chiar, am făcut facultatea, am urmat programa și mi-am respectat profesorii, dar mi-am pus atât de puține întrebări despre lumea în care trăiesc.

Am cunoscut, în ultima vreme, mulți copii și mi-am dat seama că fiecare dintre ei poate intra cu ușurință în rândul oamenilor extrem de inteligenți pe care i-am întâlnit de-a lungul timpului. Mintea le sclipește de curiozitate, fac legături vii și puternice între lucruri și situații pe care noi le luăm de-a gata, observă detalii umitoare în obiecte pentru noi banale, sunt avizi să învețe tot ce pot despre lucrurile care-i înconjoară. Mă uit la lumea din jur și mă întreb cum se face că sunt atât de mulți copii sclipitori și atât de puțini adulți despre care putem spune același lucru? De unde apar acei tineri debusolați ajunși la vârsta majoratului care pică Bacalaureatul cu suta de mii? Sunt făcuți copiii de astăzi dintr-un aluat mai special decât cei născuți în urmă cu 18 ani? Nu cred și asta mă face să mă gândesc la cei mici ca la niște ființe în pericol.

Înspăimântați de eșecul generațiilor puse în fața examenului de maturitate sau a intrării la facultate, părinții fac tot ce pot să-și vadă copilul într-o școală bună sau măcar într-o clasă bună, la o învățătoare bine cotată. Sunt dispuși, pentru asta, să apeleze la artificii care, dacă nu ai copii, ți se par greu de crezut. Nu sunt puține cazurile în care părinții își schimbă domiciliul în buletin pentru a putea să își înscrie copilul la școala dorită. Iar uneori fac mai mult de atât. Într-un an, bunăoară, mai mulți români au declarat pe proprie răspundere că sunt etnici germani pentru a-și înscrie copiii la Colegiul German „Goethe”, iar cei ai căror copii nu au fost admiși le-au făcut plângere penală pentru fals în declarații. Învățătoarele „bune” sunt în postura de a-și alege părinții de la clasă, iar împreună cu directoarele și profesoarele se transformă, adesea, în zeii capricioși pe care trebuie să-i îmbunezi pentru a se purta cum se cuvine cu copilul tău. Părinții cu capul pe umeri fac pentru școală tot ce li se cere, fără să cârcnească, și îi îndeamnă la unison pe cei mici să învețe și să aibă note bune ca să reușească în viață.

Avem proaspătul exemplu al învățătoarei din școala de „fițe” care se comporta precum o boieroaică slobodă la gura cu părinții, deveniți un fel de vasali datori să-i aducă tribut. Mulți dintre ei au tăcut, au ținut capul din pământ și au cotizat, ca să-și țină copilul în continuare în acea clasă „bună”, ca să nu le „strice” viitorul. Dar este acesta tipul de om pe care îl vrem în preajma copiilor noștri? Dincolo de „a”, mic și mare, de tipar și de mână, pe care un elev îl poate învăța de la oricine, există firește calități mai importante, vitale în devenirea unei persoane. Mă gândesc doar la trei dintre ele: omenia, capacitatea de a lua decizii și spiritul critic: pe niciuna nu ai cum să o deprinzi într-un astfel de mediu toxic.

Cum să ajungi un om puternic, un lider în viața adultă, când, copil fiind, ești anihilat zi după zi, de o femeie de două ori mai mare decât tine al cărei adevăr este singurul valabil? Este un caz extrem, dar practica, în formă moderată ori mai „civilizat” exprimată, este răspândită în tot sistemul de învățământ, de la care așteptăm „salvarea” pentru copiii noștri. Și nu sunt atât de convinsă că beneficiile ei pot fi dovedite. A stat cineva să urmărească dacă școlile bune, cu elevi cu note mari și rezultate pe măsură la examenele naționale, au produs acei oameni echilibrați și puternici care să le facă să își merite renumele? A stat cineva să vadă dacă dincolo de note și examene, elevii au învățat să învețe și folosesc asta în fiecare clipă a vieții lor?

Dacă, în loc să fie parte a soluției, școala românească, oricât ar fi ea de bine cotată, este parte a problemei? Să lăsăm la o parte corupția și să ne uităm la clasele unde predau oameni integri. Să privim la volumul de lecții din manual și de teme care îi țin pe copii cocoșați asupra caietului până seara târziu. Manualele absurde, problemele seci și frazele lungi și întortocheate ne-ar irita până și pe noi adulții, dar copilul trebuie să strângă din dinți și să scrie rând după rând, ore în șir, adesea fără să înțeleagă nimic. Îi cerem, nici mai mult nici mai puțin, decât să facă un exercițiu de obediență și resemnare, care îi va aduce la final o notă mare. Dar cu ce preț? Copiii sunt curioși și întreabă câte în lună și în stele despre lumea pe care o țin laolaltă principii ale fizicii și ale chimiei. În loc să profite de curiozitatea lor înnăscută, școala românească le-o ucide, dându-le de citit și memorat niște minitratate fără sare și piper, scrise într-un stil de neînțeles, pe care trebuie să și le însușească sub amenințarea tezei. Ce cale mai bună vreți de a le ucide curiozitatea și de a le face inteligența să lâncezească?

Știu chiar de la cadre didactice că cele mai mari virtuți ale unui profesor sunt, la inspecție, dosarele frumos colorate cu lecții și activități și materia stufoasă adusă la zi. Nimeni nu se uită la ce au înțeles cu adevărat elevii săi din tonele de informație, scrisă de vreun universitar doxă de teorie care nu știe nimic despre felul în care sunt structurați copiii. Vorbim adesea despre școlile din străinătate unde materia este mai aerisită, elevii din clasa a noua învață ce învață ai noștri într-a șasea, au parte de lecții practice, de ore de laborator. Sunt ei mai proști decât copiii noștri? Ne dăm singuri răspunsul la această întrebare când vedem că universitățile lor sunt pe locuri fruntașe în topurile internaționale, iar ale noastre la coada clasamentului.

„Să lăsăm ambițiile universitare la școala primară”, îmi spunea, mâhnită, mama unei fetițe dislexice care primise în clasa întâi autodictare din Lucian Blaga. Cazul ei este, firește, unul special, dar cred că să-i dai niște versuri atât de inaccesibile oricărui copil atât de mic înseamnă să-l îndepărtezi de șansa de a ajunge să iubească literatura și de a învăța să descifreze, mai târziu, un text pe cont propriu.

Le spunem adesea copiilor că dacă nu învață și nu sunt atenți la școală, vor avea de suferit în viață. Ar trebui însă să avem în minte și un alt avertisment, de data aceasta pentru noi înșine: școala românească ucide curiozitatea și poate dăuna grav inteligenței.

PENTRU COMENTARII VĂ AȘTEPT ȘI PE PAGINA DE FACEBOOK RALUCA ION