Bandajul bunicului. O poveste pentru cei mai tineri

În fiecare seară, bunicul își desfăcea bandajul de la picior. Era ritualul lui, între ultima țigară a zilei și momentul în care își lua cămașa de noapte, lungă și brodată cu motive populare, mai vechi cu un secol și mai îngălbenite decât fața mea, în acele momente.  

Îi lua ceva. Cu gesturi largi, ca de balet, derula tifonul până când nu mai rămânea decât bucata de vată uscată sub care se ghicea, înspăimântător pentru noi, TBC-ul osos căpătat în pușcărie.

În acel loc, la fluierul piciorului, osul ieșea la lumină. În el, cam cât o monedă de 50 de bani era un crater cu margini albicioase: boală bunicului, veche deja de 20 de ani în anul în care se petrece scena asta: 1977.

Stăteam lângă el, mai mult speriat decât impresionat, plin de milă și durere, însă incapabil să-l întreb ceva despre asta. Iar el, cu gesturi la fel de relaxate, schimba vata, punea la loc tifonul și se întindea în pat, la televizor, gata să-l înjure din nou pe Păunescu, poetul de curte al unui regim care pentru bunicul nu era doar nelegitim sau rău: era pur și simplu stupid.

Vedeți dumneavoastră, bunicul meu era un om inteligent. Iar drama generației lui n-a fost niciodată pușcăria: ci faptul că acolo i-au trimis și i-au păzit proștii. Proștii ajunși la putere, proștii mândri de asta, proștii ai căror nepoți școliți și bogați sunt clientela de azi a barurilor din Dorobanți pe lângă care trec acum cu bicicletă. Tristă ironie.

Bunicul a făcut politică înainte de 1940. Nu așa cum se face azi, ci așa cum se făcea pe la 1848: din convingere. Era un om de dreapta, niciodată la extremă, dar ferm convins că proprietatea privată și efortul individual pot duce lumea înainte. Ca ateu, a fost ferit de tentația legionară. Ca intelectual român, își iubea țara aproape la fel de mult ca și cărțile. Însă țara nu i-a permis să continue această relație sentimentală: într-o zi din anii 50, securitatea a venit acasă, i-a scos biblioteca în curte și i-a dat foc.

Din când în când, în curtea asta ajungea, în lungile vacanțe de vară, și mașina unchiului Mihai. Și el făcuse închisoare, iar boala de ficat căpătată acolo l-a ucis, înaintea bunicului. L-am cunoscut în câteva mici episoade, în scurtul timp în care-am trăit amândoi pe același pământ. Un om bun și frumos și deștept, cu cearcăne mari și durerea cea mai profundă în ochi pe care am văzut-o vreodată. 

Mihai cântase un cântec în liceu, cu alți colegi. Nici n-a apucat să ajungă în munți la partizani. Câteva zile mai târziu, s-a întâlnit cu tatăl lui în pușcăria de la Pitești. Și-au plâns amândoi, separat în seara aia, fiecare în altă celulă.

Nici unul nu povestea despre asta. Mă vedeau poate un copil, incapabil să se încarce cu dramele lor. Sau pur și simplu nu mai voiau să le trăiască. Sau uitaseră? Iertaseră? 

Asta nu, niciodată. Și, de fapt, tocmai tăcerea lor, pe care n-am să pot s-o uit, m-a făcut și pe mine ceea ce sunt. Tăcerea lor, care m-a bântuit toată copilăria, mă face să nu mă pot uita cu mândrie la drapelul țării mele. Mă face să nu mai cred în bine și în dreptate, atunci când aceste cuvinte se aud din gura unor oameni care erau liberi atunci când bunicul era închis. Mă face să mă încrunt când văd pancarta cu „Jos capitalismul” de acum câteva zile, pentru că știu că așa au început lucrurile și atunci, în anii ’30 ai crizei, când sărăcia a devenit dintr-o dramă umană, o virtute a clasei muncitoare.

Nu că bunicul n-ar fi muncit. În pușcarie învățase să facă coșuri de nuiele: până la moarte a robotit la ele, deși de mult nu mai aveam nevoie de atâtea. S-a stins știind că moare, că treaba asta e definitivă și că nu există nici un Dumnezeu care să-l primească și să-l consoleze. 

Sau să-l răzbune.

Pentru ce? 

Poate măcar pentru ce mi-a spus bunica, mulți, mulți ani după, când înainte de moarte și-a făcut și ea socoteală: „Luci, am crescut șase copii, dar n-a fost nimic mai greu că atunci când au venit comuniștii și ne-au luat tot. Și pe Mihai și pe Georgică…!”

V-am scris mărturisirea asta, dragi tineri, pentru că știu că nu înțelegeți mare lucru din povestea asta cu torționarii din presă ultimei luni. V-am scris că să înțelegeți de ce e nevoie acum că oamenii care au stat de pază la poartă închisorilor cu rudele noastre să fie pedepsiți.

Nu pentru că s-ar putea vreodată îndrepta și înțelege că au greșit.

Ci pentru ca alții, mai tineri, să n-apuce să le facă statuie și să-i pună pe soclu fără măcar pata de sânge pe mâini pe care o merită.