Barnevernetul de la Vianu

O să încep acest text exact ca un profesor demn de oprobriul public, care pentru a capta atenția elevilor săi, e în stare să recurgă la gesturi ce ar putea șoca unii părinți, sau ca un elev care cerșește atenția adolescentin (încă nu știm care a fost cazul la Vianu). În școala generală, o mămică a sunat-o pe maică-mea (pe fix, căci nu erau mobile pe vremea aceea) și i-a zis că îi pipăi fata, fata respectivă fiind colega mea de clasă. Așa îi povestise colega, iar maică-sa normal că luase foc. Secretul poveștii: eu o ignoram și fugeam ca de mere acre de colega „pipăită”, iar ea ar fi vrut probabil foarte mult să o bag mai afectuos în seamă. Asta a fost răzbunarea ei, să-i zică maică-sii că o pipăi la ore. Am rămas șocat, neputând decât să neg ca un mutălău ceva ce oricum nu puteam dovedi că nu am făcut. Parcă mai întâi mama furioasă a vorbit cu mine la telefon și m-a băgat în sperieți, apoi a cerut-o pe maică-mea la vorbitor.

Dacă aveam atunci Facebook și presă care își face agenda după această rețea de socializare, ca astăzi, eram eu azi vreun eminent absolvent de liceu mecanic, cu ceva antecedente dubioase la activ? Trebuie să recunoașteți că „Abuz sexual într-una din cele mai bune școli din sectorul 4. Mama unei eleve: Mi-a pipăit fata în timpul orelor” ar fi un titlu de știre care face. Păcat că ea nu era adevărată în cazul meu, după cum avea să afle și maică-mea, într-un final. Cam în stadiul acesta suntem acum în „scandalul” Vianu, până când nu or apărea dovezi care să ducă povestea mai departe sau să o claseze definitiv la categoria „dume de presă”.

Mi se pare normal ca după ce te-ai luptat cu Barnevernetul norvegian din confortul canapelei tale, pe Facebook sau pe la gazetă (online sau tipărită), sau din cel al fotoliului de „analist” în vreun studiou tv, spunând că sălbaticii de nordici au invadat intimitatea unei familii cu frica lui Dumnezeu, să fii acum în tabăra care ar închide ochii la un târât în genunchi pentru o notă mai mare, la liceul de informatică Tudor Vianu. Adică, unde merge o pălmuță la fund, ca în cazul Bodnariu (după cum ne-a dat de înțeles stâlpul familiei norvegiene, emigrat din România printre fiorduri), merge și o glumă de-asta aparent inofensivă.

De cealaltă parte, la fel de îndreptățiți sunt cei care, ridicând în slăvi sistemul norvegian de protecție a copilului, care pare că mai întâi trage și apoi pune întrebări (statisticile și relatările arată că asta nu prea e adevărat, dar rămâne între noi, sectanții faptelor), acum să dea în clocot la ideea că un elev a fost abuzat psihic și fizic, fiind pus să se târască în fața profesorului pentru o notă mai mare.

Aceste două tabere sunt constituite din oameni consecvenți. Pe ei nu-i deranjează faptele, statisticile, mărturiile de-o parte și de alta. Au povestea făcută deja în minte, nimeni și nimic nu le-o poate strica. Iar realitatea e că deocamdată nu știm mai nimic concret din ce s-a întâmplat în ambele cazuri. Ba aș îndrăzni să zic că scandalul de la București oferă mai multe mărturii directe și indirecte decât cel din Norvegia, din care se conturează ideea că am asistat la o glumă proastă (unii liceeni zic că inițiată chiar de ei, nu de profesor), din care cineva a găsit de cuviință să lanseze un scandal mediatic, bazându-se pe acuzații lansate la a doua și a treia mână.

Cei mai amuzanți sunt însă specimenele de tip „Doctor Jekyll și Mister Hyde”: cei care s-au luat un pic de piept cu Barnevernetul, acuzând că fac mai rău familiei decât o pălmuță la fundulețul odraslei, dar acum la Vianu s-au transformat în cor de maici, tăindu-i orbește capul profesorului de matematică acuzat. Despre această a treia tabără, cea a disonanților congnitiv, nu știu ce să zic. Decât că manifestă o ipocrizie crasă.

Mai sunt însă unii care formează a patra tabără. O mică sectă în care se pune preț pe fapte dovedite (cât de cât, corespunzător), pe mărturii și de o parte și de alta. Sectanții aceștia au incertitudini, sunt cam sceptici și și-au dezvoltat o intuiție care detectează rahatul de la primele semne de putoare.

Nu știu să vă zic ce s-a întâmplat la liceul de informatică Vianu, pentru că sunt un trist sectant din cea de-a patra tabără. Sunt atâtea necunoscute aici, încât eu, ca absolvent de uman, mă simt depășit, iar ca jurnalist aș fi fost extrem de precaut în a lansa așa bombastic acest subiect, fără să am niște mărturii și dovezi cât de cât solide.

Dar pe măsură ce citesc mai multe mărturii, pe atât mi se pare că asistăm la o glumă proastă, de liceu, din care un profesor a ieșit foarte șifonat, fără să aibă vreo vină majoră, alta decât poate că are un stil mai nonconformist. Prefer să cred elevii, nu părinții de obicei în aceste scandaluri de curtea școlii, pentru că de foarte multe ori părinții trăiesc în lumea lor, în care se manifestă isteric, fără vreo legătură prea mare cu ce simt sau gândesc copiii implicați direct.

Iar mai mulți elevi au povestit până acum că totul a fost o glumă inițiată de copii, o „băieție” pe care, dacă nu ne-am preface că nu am făcut liceul și că am absolvit cu toții o școală de maici, dacă am reuși să ne scoatem un pic bățul din fundurile de părinți model ultragiați în dogmele parentingului, poate că am privi-o puțin mai relaxați.

Ce știu să spun sunt altele. Știu că acest scandal mediatic a pornit de la declarația de pe Facebook a unui profesor neimplicat direct în subiect, nici măcar în liceul Vianu, care a fost prezentată de niște jurnaliști ca fiind o știre beton, cu sursă sigură, de tipul „iată ce se întâmplă cu adevărat”. Apoi că a doua zi ni s-a livrat declarația unei mame de elevă din Vianu, care a prezentat acuzații in extenso la adresa profesorului respectiv, fără nici o contraparte, nu mai vorbim de vreo susținere prin mărturii similare (alta decât cea a profesorului din prima zi). Apoi că am aflat că proful inițial este directorul unei școli particulare, iar mama de a doua zi este chiar patroana aceleiași școli particulare. Chiar dacă treaba a început să pută, să nu ne descurajăm, asta nu înseamnă că povestea nu este adevărată, până la dovezi contrarii.

Într-un final am văzut cum câteva zeci de elevi din Vianu au venit duminică la școală, unii spunând că totul a fost o glumă inițiată chiar de elevi. Ideea a fost propagată și pe Facebook, de alți elevi de la Vianu. Apoi, au curs dezbaterile dacă astfel de glume „se fac” sau nu într-o școală. Ba chiar și cele total fără legătură cu cazul, legate de discriminarea între elevii performanți la info și cei performanți la alte materii, cărora nu li s-ar da șanse de strălucire în Vianu.

Nu vreau să vorbesc despre „traumele” generației mele de liceu, chiar dacă unele erau de-a dreptul penale, cu profesori care își băteau elevii de le dădea sângele pe nas. Dar erau multe glume de-astea băiețești, gen Vianu, fie de mânji care voiau să iasă în evidență, fie de profesori care voiau să ne câștige de partea lor prin metode mai neortodoxe, și care au ramas niște amintiri vesele, unele chiar încărcate de sens.

Mai știu că de la profesorii cei mai neconvenționali, care știu să intre în joc cu elevii sau studenții lor, depășindu-și propria bățoșenie sau rigiditate pedagogică, am învățat cel mai mult. Și că o dată ce ne făceau curioși prin glumele și metodele lor, care uneori poate depășeau anumite tipare pedagogice, ne făceau curioși și despre materia pe care ne-o predau. Poate că pe unii ne-au ciuntit psihic, fără să știm, poate că pe alții ne-au motivat să facem mai mult.

Și mai știu că niște elevi inteligenți și plini de viață își vor domina întotdeauna profesorii care nu se ridică la nivelul lor din aceste puncte de vedere. Uneori prin ieșiri care ar putea băga în fibrilații întregi comitete de părinți.

Mai știu că unii oameni nu au umor. Sau că unii sunt traumatizați de propriile experiențe, iar când ajung părinți, pur și simplu nu le mai arde de glume și experimente necurriculare, atunci când vine vorba de copiii lor. Nici cu unii, nici cu alții, un elev care face circ la oră târându-se în genunchi sau un prof care desenează pe tablă cercuri simbolice de „dat cu capul aici” nu au ce discuta, pentru că fac parte din lumi diferite.

În lumea asta de stâlpi morali nici eu nu pot intra, pentru că în școală eram fix genul ăla care, ca să-mi fac colegii să râdă și ca să ies în evidență, m-aș fi târât în genunchi în fața unui profesor, neforțat de nimeni altcineva decât de propria-mi idee tâmpită și de dragul unei glume.

PS: Cineva respectabil povestea, tot pe dragul de Facebook, cum a fost martor în tinerețile școlărești, acum zeci de ani, exact la un episod în care un elev s-a târât în genunchi în fața unui profesor, pentru o notă mai mare. Proful l-a întrebat, ești gata să renunți la demnitatea ta și să te umilești pentru o notă mai mare? Elevul nici n-a stat pe gânduri. Din 4, și-a transformat nota în 9. Proful nu l-a lăsat însă prea mult să se bucure: „Vezi că ți-am trecut 9 doar în carnet, în catalog tot 4 rămâne”. Este mai acceptabilă această versiune de târât în genunchi pentru unii părinți? Ar accepta o umilință pentru copilul lor, dacă ar ști că asta îi dă o puternică lecție de viață?