Blitzkriegul lui Crin și defensiva germană
Singurul lucru care l-a interesat pe dl. Antonescu, după ce înlăturarea prin referendum a lui T. Băsescu a eșuat, a fost candidatura la președinție din partea opoziției de dreapta unificate. Din acest motiv, PNL nu a ieșit de la guvernare când Ponta și Băsescu au încheiat acordul de coabitare – un PDL controlat încă de Traian Băsescu nu permitea fuziunea cu PNL. După plecarea lui Băsescu împreună cu Elena Udrea, Antonescu a declanșat ieșirea de la guvernare cu orice preț.
Pasul doi: a declarat că va demisiona din funcția de președinte al PNL dacă partidul ia sub 20% în alegerile europene. Și-a închipuit vreun moment dl. Antonescu că PNL poate atinge 20%? Evident, nu. Însă, logic, cu funcția de șef al PNL nu mai avea ce face în calitate de candidat prezidențial: dacă învinge, merge la Cotroceni și părăsește partidul, dacă pierde, pleacă automat de la șefia PNL. Și atunci, și-a zis să scoată niște capital de imagine, ca prim politician care își dă demisia după înfrângere.
Au urmat inițierea fuziunii cu PDL și trecerea la popularii europeni. Klaus Iohannis a fost încurajat să câștige președinția PNL și să-și anunțe candidatura pentru Cotroceni.
Și când totul convergea spre trimiterea lui Iohannis, în urale, de către Congresul PNL, în cursa pentru Cotroceni, mai ales că proaspătul președinte aruncase pe masă atuul acceptării numelui PNL de către PDL pentru noul partid de fuziune, hop! dracul din cutie: propus din sală, Crin Antonescu nu spune, elegant și impresionant: „Îl las pe prietenul meu, Klaus, să lupte cu Ponta și îl voi susține din toate puterile”, dimpotrivă, îi aruncă mânușa „neamțului”, pe care tot el l-a adus în combinație…
Bravos! Lucrătură la mare meserie! Imediat, țâșnește la interval Teodor Athanasiu care, contrazicând pe loc statutul partidului, propune alegerea candidatului de către „popor”, adică întreg Congresul, nu doar Delegația Permanentă. Un soi de „puci” împotriva noii conduceri reprezentate de Klaus Iohannis.
Dacă Congresul ar fi votat ieri, candidatul PNL și al dreptei pentru Cotroceni era Crin Antonescu. Azi însă, Klaus Iohannis a dat prima dovadă că are stofă de politician, nu numai de gospodar al Sibiului. A blocat, convingător și plauzibil, „puciul”, retrimițând rezoluția de alegere a prezidențiabilului către organul statutar, Delegația Permanentă, deoarece „e necesară o judecată înțeleaptă”, bazată pe date și analize, pentru „a-l alege pe cu adevărat cel mai bun adversar al lui Ponta”, nu de un vot pripit, emoțional.
„Puciștilor”, în frunte cu Antonescu, nu le-a convenit, dar n-au avut ce face.
Odată bomba dezamorsată, Iohannis are timp să contracareze, din poziția de șef al partidului, ofensiva lui Antonescu. Însă ușor nu-i va fi, pentru că poate constata că e un președinte de fațadă, pus peste un partid controlat tot de Crin Antonescu.
Ne putem întreba: dar de ce nu s-au înțeles Crin și Klaus, tu la partid, eu la președinție? Un răspuns verosimil este plusul de capital politic pe care îl adună Crin Antonescu dacă îl învinge pe „greul” Iohannis în aceste „primary elections”, care vor ocupa, practic, scena politică. Ar fi un transfer de energie ca în serialul „Nemuritorul”, de la cel decapitat, la Highlander.
Bine, și Iohannis? Cred că e bine să nu uităm răspunsul pe care l-a dat într-un interviu acordat ziarului Gândul: „Mă simt pregătit pentru funcția de prim-ministru, mai puțin pentru cea de președinte”.