Breaking News: Adevărul și PRO TV n-au apărut niciodată!

Bag de seamă că la prestigioasa editură Polirom a apărut „Istoria jurnalismului din România în date. Enciclopedie cronologică. Volum coordonat de Marian Petcu.” O lucrare monumentală, văd pe net.

Cum am primit tomul, în greutate de 3,4 kg, m-am uitat și eu, cu legitimă curiozitate, la lucruri cu care am oareșcari legături istorice. De pildă, ziarul Adevărul.

Ați auzit de un ziar cu numele ăsta după 1989? Chiar și cei care n-au reținut din Adevărul decât că a scris în iunie 1990 despre „minerii veniți să planteze flori în Piața Universității” și în 1992 „Fir-ai al naibii, maiestate!”, tot au auzit de cel mai important cotidian al României vreme de 15 ani. Mă uit, deci, la anul 1989, decembrie 22, 23, 24, 25… mă trag de nas, îmi dau două pălmuțe și mai citesc o dată. Citesc și recitesc tot capitolul dedicat anului 1989, înainte, înapoi și în diagonală. Aflu că au apărut Tineretul Liber, Libertatea, România Liberă, ba chiar și Muncitorul Liber, Viața Buzăului. Ziar liber al unui popor liber, Cuvântul Liber, Înfrățirea de Sf Gheorghe, Înainte de Brăila, Gazeta Cooperației Meșteșugărești. Casc ochii când dau peste Adevărul de Harghita și Adevărul de Vaslui. Adevărul, însă, Adevărul și atât, n-a apărut niciodată!

Tot citind, aflu că s-a mai întâmplat ceva în ‘ 89: „Mai, 16, București: Moare Marin Preda, scriitor și publicist (n. 5 aug. 1922, Siliștea-Gumești).” În capul paginii scrie cu litere cât gândacii de bucătărie: 1989. Încă puțin, și Monșer era împușcat la Revoluție! Enciclopediștii lui Petcu, și sunt o groază, după cum scrie la început „120 de specialiști, bibliotecari, profesori, istorici, arhiviști, studenți, masteranzi, doctoranzi de la universități publice (!-n.m.) din București, Cluj-Napoca și Sibiu”, n-au fost încă informați că Marin Preda a murit în 1980.

Marin Preda nu e singur. Întreg tomul e înțesat cu consemnări de decese și nașteri. Cum încă n-am murit, mă gândesc să mă caut și eu la nașteri. Carevasăzică, 1956.

„Aprilie, 16, București: se naște Mariana Janina Alexe, redactor la ziarul Munca.”

„Aprilie, 30, Roșiorii de Vede: se naște Paul Ioan, redactor la ziarul brăilean Înainte.”

„Iunie, 27, Corzu: se naște Gabriel P. Niculescu, redactor la ziarul Viitorul din Turnu Severin.”

Octombrie, 1, București: C.T. Popescu nu se naște. Nu se naște nimeni mai de doamne ajută, ziua nici nu e menționată. În schimb, imediat mai jos, citesc: „Octombrie, 2, Știoborăni-Vaslui: se naște Constanța Apetroaiei, redactor la revista”, cum putea să se numească altfel, „Viața”.

Prin urmare: Preda a murit strigoi în ‘ 89, Adevărul n-a existat, Popescu nici atât.

Intru la idei cu totul. Ia să fac un test grosier, la rupere, ca să nu mai umblu cu mărunțișuri: PRO TV.

Dau paginile până la 1 decembrie 1995. Ha! Prima zi menționată din acea lună e 5: „Decembrie, 5, București: Obiectiv Tv, deținut de S.C. Multimedia TEF 2000 S.R.L. (reprezentant Florea Țolea) primește licență de emisie”.

Din momentul ăsta, distracția e totală. Îmi chem colegii de redacție. Spațiul textual nu-mi permite să mai înșir noutățile despre jurnalismul din ultimii 23 de ani pe care le-am descoperit cu răcnete de râs. În veselia generală, cineva sugerează să-l căutăm pe Sârbu. Subsemnatul dau paginile Bibliei lui Petcu cu gesturi de popă care cântă pe nas: la index, robul lui Dumnezeu, Sârbu Adrian, 1015. La pag. 1015, care istorisește anul 2002, găsim: „Noiembrie, 13, Sibiu: Începe emisia televiziunea PRO TV Sibiu, canal comercial, știri, dezbateri, local. Patronat: MediaPro Internațional, conducerea canalului: Adrian Sârbu, director: Sibiu Bogdan Făgărășanu, producător: Roxana Buhuș, redactor: Cosmin Călinescu.” Aceasta este singura apariție a lui Adrian Sârbu în istoria televiziunii din România – șef la PRO TV Sibiu.

Când hohotele se mai liniștesc, rămas singur, mai fac o căutare, atins de amintiri: Dumitru Tinu. La index, Tinu e la pagina 977, dar îl cheamă Constantin. A trebuit să citesc pagina aceea cuvânt cu cuvânt până l-am descoperit pe respectivul ca fiind al 15-lea redactor din înșiruirea colectivului Gazetei de Roman, apărută în 1997. Dumitru Tinu n-a murit, întrucât n-a existat.

Le spun din capul locului colegilor din presă care mă vor suna că nu le citesc nimic la telefon: să dea 1 milion 300 mii lei vechi pe această operă piramidală și pe urmă să (se) întrebe cât a costat fabricarea ei din banii Administrației Fondului Cultural Național, instituție publică subordonată Ministerului Culturii, deci, din banii cetățenilor.

Și, poate mai grav, acest Petcu aud că e profesor la Facultatea de Jurnalism a Universității București, plătit de la bugetul statului ca să-și bată joc de istoria presei românești.