Să recapitulăm: atacul chimic de sâmbătă asupra civililor din Duma (în suburbia Ghuta a capitalei siriene) a fost un demers abominabil. Dacă l-au comis sirienii (cu acordul rușilor, cum altfel?) e absurd. Dar faptul că e absurd, ba chiar de-a dreptul sinucigaș în fața comunității internaționale, nu e un argument că n-ar fi putut să-l facă.
Duma e principala localitate a Ghutei de Est, recucerită de regimul al-Assad cu ajutor rusesc și iranian, aproape în totalitate din mâinile așa-zișilor rebeli, în urma unor atacuri succesive de o cruzime feroce, care au vizat și civili. În Duma a mai rămas o organizație jihaidstă anti-Assad sponsorizată din Arabia Saudită, care nu dorește să se retragă, precum celelalte, la Ildib, fieful luptătorilor anti-regim, fiindcă acolo se află dușmanii lor, jihadiști sponsorizați de turci.
După atacul chimic din 7 aprilie de la Duma, care a omorât cel puțin 70 de civili (între care mulți copii și tineri) și a rănit sute, a început baletul diplomatic din Consiliul de Securitate al ONU. Occidentalii au acuzat regimul Bashar al-Assad de atacul chimic, regimul neagă vehement în continuare, Rusia a negat de asemenea că o astfel de oroare ar fi fost întreprinsă de aliații lor sirieni. S-au cerut și s-au refuzat comisii de anchetă de ambele părți, astfel încât Statele Unite, Franța și Marea Britanie – care s-au declarat decise să riposteze militar – se referă în continuare la crima odioasă ca fiind „presupusa” operă a Damascului.
Președintele Trump a apucat însă să declanșeze, pe Twitter, tirul obișnuitei sale retorici deșănțate, iar în urmă cu câteva ore a amenințat explicit și nominal: „Rusia, pregătește-te, ele [rachetele] vor veni, frumoase și noi și
Cum se va întâmpla asta? Pentru Trump n-are nici o importanță, important e să arate investigatorilor săi că nu e marioneta rușilor. Dacă însă va lovi cum a lovit anul trecut baza aeriană de la Khan Sheykhoun, impactul militar și politic va fi același: zero. Dacă va hotărî să declanșeze ceea ce, în 2013, fostul președinte Obama n-a fost în stare, asta ar însemna „o operațiune de mare risc”, cum eufemistic a caracterizat-o la NBC News amiralul James Stavridis, fostul comandant al forțelor NATO din Europa. Măcar pentru simplul fapt că acum, în aprilie 2018, situația e fundamental alta decât în 2013 (în urmă cu cinci ani, Rusia nu era prezentă militar în Siria).
Doamna May e decisă să meargă la război cu Trump – grotescă pereche!. Rămâne însă de văzut ce va spune Parlamentul britanic, care, în 2013, l-a lăsat pe Barack Obama cu ochii în soare.
Culmea e că în toată această cacofonie agresivă se ridică vocea rațională a Turciei (care tocmai le-a tras kurzilor din Afrin o ramură de măslin peste ochi și continuă ofensiva pe teritoriul Siriei): premierul Binali Yildirim („Fulgerul”) le-a cerut Rusiei și Statelor Unite să înceteze cearta de maidan și să nu se mai poarte ca doi șefi de gașcă. (Putin s-a abținut până la ora asta să-i dea vreo replică președintelui Trump, nici măcar ministrul de Externe Lavrov n-a emis vreun sunet. Au scos-o la înaintare pe doamna Zakharova, directorul de comunicare al diplomației de la Moscova, care i-a atras atenția lui Trump că ar trebui să vâneze teroriști nu un guvern legitim și că rachetele pe care le-a promis, așa inteligente cum vor fi, vor distruge probele atacului chimic).
Și Yildirim, în timp ce ecoul bombardamentelor turcești de l Afrin nu s-a stins încă, lansează un apel de o ipocrizie absolută: „Nu este momentul pentru rivalitate, este momentul să ne gândim la rănile regiunii (…)”…
Următoarele 72 de ore vor fi decisive pentru destinul omenirii.