Când Dumnezeu recunoaște că S-a înșelat
Am rătăcit zilele acestea în labirintul ideilor lui Elie Wiesel, „un învățăcel al ieshivei din Sighet”, cum îi plăcea uneori să se prezinte. De la „Meditațiile oblice” ale lui Paritus Chiorul la tăcerile luxuriante ale negustorului de umbre, Simha Întunecatul.
Elie Wiesel e cel care, întors din New York pentru comemorarea unei jumătăți de veac de la pogromul din Iași, simțind încă în jur pulsiuni antisemite, a conchis: „România este una dintre țările unde prostia, dacă e suficient de fanatizată, nu a constituit niciodată un obstacol pe drumul demagogiei politice”. Au trecut 28 de ani de atunci, Wiesel s-a stins în urmă cu aproape trei ani, dar fraza încă îmi pâlpâie în minte.
Plecase demult din Sighet când, în copilăria mea treceam zilnic, în drum spre școală, prin fața casei sale, fără să știu că într-o bună zi mă voi strădui să mi-o amintesc în detaliu. N-am știut atunci că acolo stătuse, aplecat peste poveștile lui Rabbi Nahman, un învățăcel al ieshivei, cum – la lungă vreme și la mare distanță de Sighetul nostru – mă voi apleca și eu asupra vorbelor ca niște pietre în râu ale rabinului care își îndemna discipolii ca din poveștile lui să facă rugăciuni.
Pe Rabbi Nahman, care vâna greșelile lui Dumnezeu – („citiți Cartea Facerii, recunoaște că S-a înșelat!”) – îl invoca des Wiesel, cu următoarea judecată: „Lumea se amăgește în legătură cu două lucruri. Mai întâi, se amăgește crezând că un om mare nu poate comite erori, apoi se amăgește crezând că, după comiterea erorii, marele om încetează să mai fie mare”.