Capii PDL și-au salvat obrazul prin plecare

Capii PDL s-au lepădat de șefie, singura cale prin care își pot conserva ce le-a mai rămas din reputația politică. Emil Boc a ieșit încă o dată la înaintare, anunțând că pleacă în exil aurit, în timp ce prin spate se furișau, ștergând-o englezește, bărbații partidului. Noroc cu Macovei (Monica).

Indiferent de ce se va decide în următoarea ședință a Colegiului Director, peste „epoca” Boc din viața democrat-liberalilor s-a așternut sunetul goarnei stingerii. S-a încheiat, îngropat un fel de a face politică, au falimentat la șir stiluri, atitudini : a la Blaga, a la Oltean, a la Anastase, a la Udrea… Și dacă în mintea celor care vor veni după ei nu se va întipări că suficiența, „ochelarii de cal”, turmentarea cu infailibilitate n-au ce căuta într-o rețetă de succes, înseamnă că Boc&comp. au plecat degeaba și că nimeni nu a învățat nimic.

Zgomotul acestei prăbușiri abia dacă acoperă o realitate cruntă: nu prea sunt alții care să ridice PDL din găleată. În umbra celor care acum își fac bagajele, oftând poate ușurați că s-a terminat, au înflorit unii după chipul și asemănarea lor. „Delfini” și „amante” după cum și-au aruncat doamna Udrea și domnul Blaga. Efemerul guvern Ungureanu este o dovadă grăitoare. Alții nu au fost îngăduiți, Cristi Preda și colegii de rebeliune ciclică au fost tolerați ca moft intelectualist.

Și pentru că în PDL vor rămâne doar niște oarecare ca să stingă lumina, a răsărit domnul Falcă, cu un zâmbet larg și stroboscopic, să anunțe nașterea în dureri și penitență a unei mișcări de centru-dreapta. Visele cu ochii deschiși ale primarului de la Arad seamănă cu speranțele disperate ale aristocraților francezi în drum spre ghilotinele anului 1789.

Da, este nevoie de o dreaptă puternică și inspirată, după cum este nevoie și de o stângă asemănătoare, pentru binele public. Da, este nevoie de o opoziție viabilă și valabilă. Dar cu cine? Se tot spune numele lui Ungureanu (Mihai și Răzvan). Dar în urma „căzăturii” suferite, fostul premier al guvernului de scurtă respirație a pierdut și bruma de simț al realității, care se presupune că o avea. Ungureanu este atât de îmbibat de rosturile providențiale pentru care crede că face umbră pământului, încât nicio terapie de „dezintoxicare” nu îl poate dezmetici.

Și dacă totuși se va face „ceva” în care să se topească PDL și din care să erupă mișcarea de dreapta, va fi pentru cineva încă bine ancorat în primul rând al actualității. Atât de președinte și atât de singur: Traian Băsescu. Mai sunt câțiva care întrețin mitul de panaceu al președintelui. Astfel, cercul se închide.