Carcalacii din fișierele multinaționalelor

Oricât am vrea să credem, România primului deceniu după 1990 nu avea resursele necesare, financiare, tehnologice și de „know-how” pentru a schimba economia românească, așa cum au făcut-o investițiile străine. Dacă România a avut creștere economică din 2000 încoace, o bună parte din acest plus s-a datorat celor 70 mld. de euro din investițiile străine.

Multinaționalele, ca să definim așa companiile străine, au schimbat multe din companiile pe care le-au cumpărat în procesul de privatizare, au adus finanțare în condițiile în care piețele de împrumuturi erau închise pentru România, au antrenat echipe întregi de români cu noile tehnologii pentru că România rămăsese cu 20 de ani în urmă, au angajat oameni tineri în job-uri ale prezentului, au creat generații întregi de manageri români foarte buni, au deschis piețele externe pentru România și companii românești care au devenit furnizori externi, au permis ca produsele „made in Romania” să intre în circuitul mondial (În anul 2000 exporturile României erau de 8 mld. dolari, iar acum depășesc 50 mld. euro/an).

Dar pentru acest lucru, într-un fel sau altul, și-au luat partea sau tainul. Au primit adevărate rente economice în România, au primit controlul unor sectoare întregi, au putut să își vândă produsele pe piața românească la prețuri occidentale, dacă nu chiar mai mari, în condițiile în care salariul aici este de patru ori mai mic decât în Occident, au înzestrat instituțiile publice cu echipamentele lor care zăceau prin magazii, dar la prețuri de top, au primit liber de aterizare în toate birourile guvernamentale ca să își rezolve problemele care apar pe parcursul derulării activității economice.

Lobby-ul multinaționalelor se face oficial, diplomatic, prin organizații de top, prin ambasadori, prin miniștri străini care trec pe la București, câteodată doar pentru a pune pe masă rezolvarea unei probleme. În cazul companiilor românești și a antreprenorilor români, acest lobby se cheamă trafic de influență și se pedepsește. Diferența este că multinaționalele își rezolvă problemele fiscale din resurse umane sau de mediu într-un mod public, poate de multe ori chiar în favoarea economiei românești în ansamblu, transparent, în timp ce companiile românești nefiind unite și fără a avea organizații puternice încearcă să rezolve lucrurile pe la colțuri, în șoaptă și individual. Din acest motiv ajung la DNA.

În toată această poză legătura dintre multinaționale și stat, guvern, ministere, primării, președinție sau autorități publice se face prin intermediul băștinașilor cu cravată. Pentru ca lucrurile să meargă mai repede, ca o decizie sau o hârtie de autorizație să nu stea uitată la Registratură cu săptămânile, lunile sau chiar anii, multinaționalele apelează la consultanți, la avocați, la foști politicieni, la foști oameni din Servicii Secrete, la acești brokeri de putere.

Dacă nu ar apela la ei, afacerile s-ar întârzia foarte mult, iar timpul înseamnă bani. De multe ori, multinaționalelor li se sugerează să preia pe ștatul lor de plată acești consultanți pentru ca toată lumea să fie fericită, iar treaba să meargă repede. Consultanții vin la pachet odată cu primirea unui contract cu obținerea unei autorizații, cu deschiderea unei uși. 

Câteodată stai și te întrebi de ce avea nevoie Microsoft, una dintre cele mai mari corporații din lume, de Claudiu Florică, de „Pinalti” sau de Cocoș pentru a-și vinde produsele? Nu auzise nimeni de Microsoft și de Windows? Nu puteau să vină direct? Sau poate așa statul român, prin instituțiile publice, au cumpărat licențe cât pentru „100 de ani”. De ce au nevoie firmele de echipamente medicale de intermediari? Foarte puțină lume își mai amintește că în anii 2000, când Mugur Isărescu era premier, România a cumpărat echipamente de vreo 600 mil. de dolari. Cred că și acum o parte dintre ele zac nefolosite. De ce era nevoie ca grupul german Kaufland, un gigant în retail, să apeleze un intermediar pentru a schimba niște drumuri într-o intersecție din Capitală?

Credeți că marile grupuri de retail ar fi putut să se extindă atât de repede fără să beneficieze de intermediari care să cunoască mersul lucrurilor în administrația românească? Cum a luat SocGen un pachet de acțiuni BRD în anul 2004, în timpul guvernului Năstase, sub prețul din piață? Cum pot multinaționalele să promoveze hotărâri de guvern fără a avea oamenii lor în antecamera premierilor?

Toți acești consultanți costă de la sute de mii de euro până la zeci de milioane de euro pe an. Totul ca să fie liniște, să nu se trezească cu ANAF-ul dând buzna la prima oră în birouri, să stea în față când se iau decizii, să obțină creșterea tarifelor la apă etc. Portofelul românului poate plăti toate aceste lucruri.

Acest mod de funcționare a unei societăți, a unei economii, este peste tot în lume, nu numai în România. La ei acasă, board-urile multinaționalelor sunt pline de foști politicieni, de foști șefi ai Serviciilor Secrete, de brokeri de influență, denumiți elegant „lobbyști”.

La noi, mai primitivi, sunt băștinaștii, adică carcalacii care trăiesc bine din firimiturile care rămân după masă. Din când în când, mai vine cineva și stropește cu insecticid de import ca să nu crească prea mari și să dea buzna în sufragerie.

Oricum, indiferent de carcalacii din fișierele multinaționalelor, investițiile lor au schimbat în bine economia românească.