Care este viitorul ziarului gândul

Mă autodenunț. Am urât presa tipărită. Sincer.

Am urât presa scrisă pe hârtie pentru zeii falși pe care i-acreat. Pentru monștrii sacri ai pastei de pix. Monștrii sacri șibronzați. Bronzați de atâta plâns pe umerii sărmanilor zilei.

Am urât presa scrisă pe foi, pentru că de multe ori a vândutinfluență și nu informație.

Am urât presa de tarabă pentru că face parte, prin exponențiiei, din miezul reproșului pe care îi adresează politicienilor.

Am urât presa scrisă cu tuș pentru că prea des de pe cartea devizită a unui ziarist parlamentar s-a tăiat, de parcă n-ar fiexistat, cuvântul ziarist. Probabil că, în adevăratul lui sens,nici nu a existat.

Am urât presa scrisă pentru că, de prea multe ori, a trebuit săexplic, în numele altora, că eu nu sunt cu Băsescu și nici cuPonta.

Pentru că asta au ajuns oamenii să creadă despre noi: că suntemmercenarii cuiva. Și cum să nu creadă când noi, ziariștii, neintroducem singuri în stenograme.

Când să asculți ziaristul? Atunci când tranșează analiticadevăruri la kilogram sau atunci când răspunde la un banal „Cefaci?” cu „Ce să fac? Bani!”.

Eu știu să fac știri. De trei ani încoace dau titluri, știu sămuncesc 12 ore pe zi, știu să-mi pun oamenii să facă subiectelecare au potențial, știu să mă bucur atunci când văd că știrile suntcitite. În redacția gândul am astfel de oameni.

Oameni care respectă cele trei reguli de bază ale jurnalismului:bunul-simț, corectitudinea și echilibrul.

La ora asta, când unii colegi de breaslă hohotesc – văd că maimult de plâns – pentru ce am fost și nu mai suntem, îmi permit săspun, relaxat, că noi vom fi.

Că noi vom fi mai buni. Ziarul gândul rămâne ziarul gândul.

Ne despărțim de presa tipărită. Nu ne despărțim de presă.

În final, mărturisesc că am o ușoară doză de regret. Mi-aș fidorit ca astăzi să-și anunțe încetarea apariției, mai degrabă,ziariștii despre care am scris la început.