Cartea de alegător și cartea de ales

În Anglia, prima formă de Parlament  datează din 1241.

În Țările Române, din 1831.

În schimb,  instituția numită bacșiș are la noi cel puțin 400 de ani vechime.

Crearea Parlamentului nu s-a făcut din voința românilor, ci a ocupanților ruși, mai exact a generalului Pavel Kiseleff.  Primul  Parlament, denumit Adunare Obștească, era alcătuit în Muntenia din 3 episcopi, 20 de mari boieri și 19 deputați județeni, obligatoriu proprietari de moșii.

În Moldova erau și mai puțini aleșii pe sprânceană: 3 înalte fețe bisericești, 16 mari boieri și 16 deputați. Cu totul, Parlamentul însuma 77 de inși și era la fel de reprezentativ pentru poporul român de atunci cât măgarii pentru toate patrupedele.

Abia după 1 decembrie 1918 a fost ales un Parlament prin vot așa-zis universal, adică votau toți civilii români,  masculi și majori, indiferent de avere, în vreme ce femeile, adică jumătate din populația țării,  nu aveau dreptul nici să aleagă, nici să fie alese.

În 1938, Constituția lui Carol al II-lea acordă femeilor drept de vot necondiționat,  astfel că votul în România devine universal, dar nu mai e vot,  căci Carol desființează democrația.

Desființare continuată cu elan de comuniști.

Practic, votul liber, universal, egal, direct și secret, din care rezultă un Parlament național reprezentativ este exercitat în întreaga istorie a României doar din 1990 încoace. Vreme de 160 de ani, Parlamentul nu a fost o instituție reprezentativă pentru poporul român, rămânând străină și distantă.

De aici disprețul și ura cetățenilor pe care calitatea umană joasă a parlamentarilor le poate stârni cu ușurință la adresa instituției Parlamentului.

Pe acest dispreț și pe această ură se bazează inițiativa reducerii numărului de parlamentari și de Camere.  Nu există niciun argument rațional care să demonstreze o mai bună calitate a activității parlamentarilor prin împuținarea lor. Și nici în favoarea ipotezei cu cât mai mulți, cu atât mai culți. Iar cu economiile realizate astfel e ridicol să crezi că se va ridica nivelul de trai al românului de rând.

Deoarece majoritatea parlamentară are altă culoare politică decât președintele țării, acesta din urmă încearcă să asmută poporul împotriva Parlamentului ca instituție. Dacă nu putem să-i arestăm, măcar să-i împuținăm.

La rândul ei, majoritatea USL și nu numai, nu se opune aplicării referendumului votat în 2009 din considerente naționale și raționale, ci pentru că le-ar scădea posibilitățile de a-și satisface cu funcții clientela.

Numărul de parlamentari e o falsă problemă. Calitatea lor e adevărata problemă.

După cum am văzut, tendința istorică a mers spre înlăturarea oricărei discriminări pentru a alege și a fi ales. Lucru bun, dar, după părerea mea, numai până la un punct. E bine că s-au desființat opreliștile de avere, sex, religie sau rasă, dar oare condiția pe care Constituția lui Carol al II-lea o cerea alegătorilor,  să fie „știutori de carte”, adică să știe să scrie și să citească, n-ar trebui pusă și celor aleși?

Câți dintre senatorii și deputații actuali ar trece un examen de limbă română, scris, citit și vorbit?

Prin urmare, subsemnatul aș propune ca  o încercare disperată de ameliorare a calității, și nu a cantității parlamentarilor,  să dea fiecare, ca să-și poată depune candidatura, un examen de limbă română, eliminatoriu, un examen de logică, eliminatoriu, și niscai noțiuni de drept și economie.

Discriminarea prin educație nu mi se pare a încălca spiritul democrației. Dimpotrivă.