Cât îl mai suportă PDL pe Emil Boc

Tot închinându-se la icoana lui Traian Băsescu, Emil Boc a început să manifeste un comportament bizar. Într-o pierdere brutală a contactului cu realitatea, cu pedeliștii fugind mâncând pământul pe ușa lăsată deschisă de Sorin Frunzăverde, Emil Boc strigă „trădare” și proclamă victoria finală pentru PDL.

Poate calculele făcute la Cotroceni, de predare a partidului, într-o formulă sau alta, lui Mihai Răzvan Ungureanu nu sunt fără noimă, în condițiile în care la momentul respectiv ar mai exista ceva de predat.

„Este bine că partidul se curăță de oportuniști înainte de alegeri pentru că vom intra în alegeri cu fibra reală, autentică și de forță a PDL”, spune Emil Boc, însă „fibra reală, autentică și de forță” a partidului sunt și primarii care pleacă de-a valma cu șefii de organizații și parlamentarii.

Sunt cu toții trădători? Cu siguranță, nu. Mai degrabă este vorba de efectele unei crize de încredere pe care Emil Boc o duce pe picioare nu de ieri, de azi, ci de ani de zile. Cine ar putea să ia în serios apelul său la luptă, când înainte cu o lună de alegeri el însuși, președintele partidului, ezită și nu-și asumă oficial o candidatură la Primăria Cluj, care ar da un semnal că războiul nu este încă pierdut?

Problema cea mai mare a PDL pare în acest moment Emil Boc: el cel care ar putea compromite și planul MRU pentru partid, oricât de garatat ar fi el de Traian Băsescu. Acoperindu-și incapacitatea de a fi un lider autentic cu invective la adresa celor care au decis să o ia pe alt drum și băgându-i pe toți fără ezitare în aceeași oală, fără a-și asuma vreo responsabilitate, Boc reduce semnificativ șansele electorale ale unei construcții politice cu vector de imagine Mihai Răzvan Ungureanu. Cel puțin pentru alegerile din acest an. Pentru că atunci când PDL se va fi curățat de oportuniștii, trădătorii sau cum i-o mai numi Emil Boc, la o analiză la rece s-ar putea constata că democrat-liberalii nu-i vor mai putea pune la dispoziție premierului mașinăria de partid cu care să pornească în alegeri. Dincolo de frumusețea discursului și de partidul de vitrină despre care premierul vorbește invocând așteptarea electoratului urban, educat și scârbit de actuala clasă politică, ceea ce-i lipsește pentru a conta în calculele unei viitoare guvernări – și de altfel și motivul unei combinații politice cu PDL – este infrastructura organizațională pe care un partid ca PDL i-o poate oferi și fără de care scorul în alegeri nu poate decât unul marginal.

În aceste condiții PDL trebuie să lămurească rapid statutul lui Boc în partid, altfel, când ultimul pedelist adevărat va veni să stingă lumina, ar putea avea surpriza să constate că cei care au plecat înainte au luat și becul cu ei.

PS. În timpul protestelor antiBăsescu și antiguvernamentale de la începutul acestui an scriam că demisia lui Emil Boc din funcția de premier ar putea fi prea puțin pentru PDL. A fost prea puțin.