Cât ne costă ultima țâfnă cu suspendarea președintelui

Această concluzie e doar cea mai nouă consecință a unui mod de gândire care, în aparență, pune preț pe independență, dacă e să ne luăm după tentele de discurs suveranist al liderilor PSD și ALDE, dar în realitate, se bazează pe aceeași filozofie a „tainului” către puterile occidentale pe care Traian Băsescu o incrimina în 2004 în cazul guvernului Năstase și care nu s-a schimbat de atunci. Satisfacerea plafonului de 2% din PIB la cheltuieli de înarmare, achizițiile militare aprobate rapid în Parlament sau legea offshore ar fi, în această logică, elemente ale strategiei de a obține tăcerea Vestului când e vorba de mișcări politice care modifică raportul de forțe între alegeri. Iar restul elementelor ar ține de exploatarea conjuncturilor din capitalele care contează: faptul că guvernanții actuali împărtășesc viziunea despre lume și viață a lui Donald Trump sau ideea că UE, sub presiune din cauza impasului în privința imigranților, nu și-ar mai permite acum să se concentreze și la ce se întâmplă în România.

Cu alte cuvinte, schimbarea stăpânilor, bucuria nebunilor: acum nu mai e Obama, deci nu ne mai e frică de ambasadorul pus de el; acum Merkel nu mai e pe cai mari, deci putem să-l dăm jos fără teamă pe „omul ei” Iohannis. De asta nici n-au venit Liviu Dragnea și Călin Popescu-Tăriceanu la recepția de 4 iulie. Dar ca să-ți poți permite să exploatezi conflictele dintre UE și SUA ori să ignori ambasadele, trebuie să ai în primul rând o economie puternică și bine condusă, capabilă să-ți susțină veleitățile de independență, iar în al doilea rând o garnitură de politicieni culți, capabili să impună măcar prin calitatea personalității și a retoricii lor. Spre deosebire de România, toate țările din grupul de la Vișegrad au așa ceva și tot nu e de ajuns: teoria cu UE care nu-și mai permite să se ia de estici, fiindcă are probleme cu vesticii, e infirmată chiar când e vorba de cea mai puternică economie din Est, cea a Poloniei, căreia tocmai i s-a pregătit o reducere cu 23% a fondurilor de coeziune pentru următorul exercițiu bugetar.

Fiindcă, într-adevăr, nimic nu e mai la îndemână pentru UE decât să sancționeze țările rebele din Est pe motiv de iliberalism, din moment ce așa poate găsi un motiv de a strânge rândurile în interiorul zonei euro, urmând astfel visul lui Emmanuel Macron de a relansa proiectul european prin consolidarea acestuia. La începutul discuției despre exercițiul bugetar 2021-2027, era vorba de o reorientare a priorității de la Est (neintegrat în zona euro și care nu a primit imigranți) spre Sud (unde toate țările sunt membre ale zonei euro și au primit imigranți). România ar urma să primească fonduri în plus și, ca viitoare deținătoare a președinției UE, un summit de încurajare la Sibiu, tocmai fiindcă a stat cuminte. Dacă ar îngroșa acum rândurile rebelilor de la Vișegrad, ar fi un motiv în plus ca la Bruxelles, la Berlin sau la Paris să se consolideze narativul cu esticii care sfidează valorile UE și deci nu merită să fie luați în seamă.

DECLARAȚII EXCLUSIVE 35 de ani de la REVOLUȚIE, aceeași frustrare și un DOSAR care nu poate rupe blestemul. „Pe acest fond, este ușor să manipulezi masa de nemulțumiți”

08:00

LIVE UPDATE Război în Orientul Mijlociu, ziua 443. ȘOC la Damasc: cine va fi noul ministru al Apărării!

07:44

Or, România e mult mai ușor de înfierat decât Polonia sau Ungaria, fiindcă e mult mai săracă și mai dependentă economic de Vest. În plus, spre deosebire de Polonia sau Ungaria, are parte constant și de o garnitură mult mai largă de politicieni și propagandiști veșnic dispuși să reclame că România e cea mai coruptă țară din lume și să ceară ca ea să fie lovită cu sancțiunile cele mai aspre atunci când tabăra lor politică preferată nu se află la putere. Dar chiar admițând că toate cele de mai sus ar fi de ignorat, ceea ce susține pe termen lung reacția puterilor vestice față de România este atitudinea piețelor financiare, exprimată în analizele băncilor și ale agențiilor de rating și care se definește în funcție de doi factori mari, lați și neschimbați: conjunctura economică mondială și stabilitatea politică internă, pentru că ei fac întotdeauna ca riscurile de dezechilibru economic sau fiscal intern să capete probabilitate mare, mică sau neglijabilă de a se materializa.

La 6 iulie a apărut o notă a agenției Fitch care exemplifică perfect metoda: evaluarea conjuncturii externe (previziunea că partenerii economici din UE ai României vor beneficia de creștere economică în continuare, în paralel însă cu „incertitudinile externe reînnoite”, nume de cod pentru scumpirea energiei și tensiunile comerciale dintre SUA, UE și China) și evaluarea stabilității politice interne (conflictele pe tema codurilor penale au dus la o moțiune de cenzură eșuată, întrucât guvernul și-a asigurat controlul majorității parlamentare; următoarele alegeri sunt în 2020, până atunci nu există risc de alegeri anticipate). Luna trecută a apărut și o notă a băncii franceze Credit Agricole care conchide: „Instabilitatea guvernamentală (cu trei premieri într-un singur an) nu e încurajatoare în privința capacității de a reforma administrația și de a promova cu succes politici economice”, astfel încât e de prevăzut o încetinire a creșterii economice, „într-un context de dezechilibre externe întreținute în special de scumpirea energiei.”

Cele două note de mai sus se referă la două dimensiuni diferite ale stabilității politice, care se rezumă astfel: deși coaliția de guvernământ are suficientă majoritate parlamentară încât să reziste până în 2020, până acum s-a sabotat singură dărâmându-și propriile guverne. Pentru analiștii străini, o astfel de ciudățenie e amplificată de faptul că anul trecut, economia a crescut cu aproape 7%. Mai exact, crize politice apar oriunde, dar atunci când o economie e în criză, nu atunci când ea crește. Cât despre importanța factorului extern, ea se vede cel mai bine în analizele românești: în Raportul BNR din iunie asupra stabilității financiare, în topul riscurilor la adresa stabilității financiare sunt doar doi factori cu potențial de a se amplifica în perioada următoare: un factor de risc sistemic ridicat („deteriorarea încrederii investitorilor în economiile emergente”, care apare invariabil atunci când există conflicte între marile puteri sau când apare o criză într-o piață importantă) și un factor de risc sistemic moderat („tensionarea echilibrelor macroeconomice” într-un climat de creștere bazată pe consum).

Toate acestea nu sunt nici măcar o pledoarie contra ideii de suspendare a unui președinte: în orice țară apar scandaluri și crize politice, iar modul cum sunt ele rezolvate nu poate fi decis de frica sau jena față de ceea ce pot să spună străinii. Poate fi decis însă de rațiune, iar până acum, nu am văzut nicio argumentație rațională pentru care PSD-ALDE ar trebui să se repeadă la suspendarea președintelui (nu e vorba numai de suspendarea legată de demiterea șefei DNA, ci de orice altă ocazie ce ar mai fi invocată de politicienii obsedați de suspendare). Nu am văzut calcule despre cât de bine va face o suspendare societății românești și așa grotesc de dezbinate, nici economiei afectate de inundații și de lipsa investițiilor, nici poziției externe a României care va prelua președinția UE peste câteva luni. N-am văzut nici măcar calcule despre cum ar câștiga coaliția un referendum de suspendare, din moment ce Klaus Iohannis conduce în toate sondajele de opinie unde e măsurată încrederea în personalități.

Niciun astfel de calcul nu există: există doar plăcerea de a-și arăta mușchii în uralele galeriei de pe Facebook, care nu doar că nu știe nimic din cele de mai sus, dar nici n-are datoria să știe. Coaliția de guvernământ însă are datoria să le știe. Ori măcar să-și dea seama că singurii câștigători de pe urma unei suspendări sunt președintele Iohannis și liderii opoziției, care nu mai trebuie nici măcar să facă efortul de a părea că-și bat capul cu programe și soluții de guvernare proprii care să treacă dincolo de clișeele cu „fără penali” și „ciuma roșie”. Căci zgomotul permanent pe tema justiție, corupție, pușcărie acoperă nu doar incompetența actualilor guvernanți, ci și lipsa de proiecte a opoziției, căreia îi convine de minune că, în afară de clișeele de miting, nu mai există nicio discuție serioasă despre cum ar trebui condusă țara. „Avem viziuni, programe și modele sociale și economice care diferă. Însă ne unesc câteva valori – credem în domnia legii, într-o viață publică morală și într-un stat cu instituții democratice puternice”, arată comunicatul de vineri al USR și MRÎ, redactat fără nicio grijă că ar dori cineva să-i întrebe care sunt mai exact acele viziuni și programe și cum anume diferă ele.

Iar dacă spectrul suspendării nu e decât o amenințare căreia oricum fruntașii PSD nu au de gând să-i dea curs, dar o repetă doar ca să dea galeriei impresia că luptă cu hidra statului paralel, atunci e și mai rău, fiindcă înseamnă că de dragul țâfnei lor sacrifică nu doar guvernarea, ci și povestea de bază pe care partidul o vinde acum electoratului său, aceea că merită votat fiindcă luptă cu statul paralel și îl poate învinge. O dezvrăjire după un eșec de acest gen ar fi și mai greu de suportat pentru acest electorat decât eșecul din 2012, ale cărui urme tot încearcă să le șteargă acum PSD bravând curajul de a-l suspenda pe președinte cu orice risc.