Câți euro valorează disconfortul căpușelor

Cât de bine e să fii căpușă! La stat sau la privat, nu contează, important e să se traducă în cât mai mulți euro. Poți să condamni un om că a muncit din greu sau a dat din coate cum s-a priceput, pentru a ajunge în fruntea unui sistem care se autofinanțează, iar apoi s-a înfruptat dintr-un salariu grosolan? E greu. Până la urmă, așa funcționează lumea multinaționalelor și a finanțelor. Totuși, când din siesta lăfăielii tale într-un lux pe care l-ai obținut în condiții discutabile, arunci și un scuipat printre dinți către muritorii de rând, jucând un teatru ieftin, se cheamă că ești o căpușă foarte tupeistă. O căpușă care mimează disconfortul, jena de a fi ajuns să sugă atâta miere de la robinetul cu bani, și care mai lasă de la ea un mizilic.

Pierdute în vârtejul evenimentelor din ultimele zile, două astfel de personaje au grăit: una de la stat și una de la un sistem alambicat, pe care o să-l numim privat: reputatul economist liberal Daniel Dăianu, despre care aflăm zilele astea că a ajuns un fel de Robin Hood care ia bani de la stat și îi dă la săraci, și reputatul „naș” de potlogării fotbalistice Mircea Sandu. Să începem cu primul, dat fiind că al doilea nesimțește pe banii privaților, nu pe mușchii statului.

Daniel Dăianu, aprilie 2013, înainte de a fi numit prim-vicepreședinte al Autorității de Supraveghere Financiară (ASF): „Mă încearcă un disconfort. Nu voi accepta ca veniturile din Autoritate să le depășească pe cele din Banca Națională. În ceea ce mă privește, accept să mi se diminueze salariul, care va fi stabilit, cu 20%. Aceste 20 de procente le voi da unor școli„.

Dăianu versiunea 2013 era un domn, știa și el când să bată un pic în retragere, să ascundă tupeul măcar de ochii lumii: „E greu în lumea privată să câștigi atâția bani cum câștigi la stat. (…) Nu se poate explica„.

Daniel Dăianu, versiunea martie 2014, plusează și nu mai e domn, când vrea să te prostească cu același truc vechi de un an, din postura de președinte interimar al ASF, care-i ține locul arestatului Rușanu: „Voi renunța la 30 la sută din salariul de 12.800 de euro. Disconfortul a fost teribil și am făcut acest gest, într-un fel cer iertare cetățenilor pentru că pentru un salariu pe care îl am nu printr-o decizie arbitrară a mea, ci printr-o decizie colectivă care a avut în vedere un act normativ de înființare”.

Vedeți voi, timp de 10 luni, Daniel Dăianu a trăit în disconfort. A fost crunt! Disconfortul lui Dăianu s-a tradus în foșgăitul delicios a 12.800 de euro pe lună, doar din salariu, fără să mai punem la socoteală primele grase, pe care reputatul economist zice acum că le-a dat înapoi, cuprins de remușcări. În doar două luni, noiembrie și decembrie, Dăianu a câștigat 68.000 de euro, cu tot cu prime. Brut, ce-i drept.

L-o fi ținut un pic în partea dreaptă, sub coaste? L-o fi înțepat când tușea? L-o fi luat cu transpirații? El nu a vrut, domnule, banii, i-au fost băgați pe gât prin nenorocitul acela de act constitutiv al ASF. Dacă așa era mersul, cine era Dăianu să zică pe dos? Dar suferința domnului Dăianu nu a fost în zadar. Acest Robin Hood al Finanțelor chiar a donat bani unor fundații de sprijinire a copiilor: 10% din banii de la ASF. Să-l credem pe cuvânt când spune că a luat bani de la bogați și a dat la săraci, oricâți or fi – ba 10%, ba 20%, ba 30% din salariu (fără prime), și oriunde or fi – ba școli, ba fundații.

Păcatul lui Dăianu nu e că a pus botul la bani. Domnia sa nu poate fi suspectat de așa ceva, pentru că e obișnuit cu astfel de venituri, din afaceri, din salariile de profesor prin străinătățuri sau de europarlamentar. Doar a pierdut pe bursă, pe mâna brokerului fugar Cristian Sima, 220.000 de euro, fără să clipească. Acela a fost cu adevărat un disconfort. Păcatul dumnealui este că se pune singur în postura de demagog și că a ajuns să câștige acești bani ca salariu de la o instituție de stat, în care a fost numit în primul rând pe criterii politice, și mai apoi profesionale. Păcatul său este că a ajuns să se folosească de mușchii statului, ca să câștige banii privaților (ASF este o instituție de stat, care se finanțează de pe cârca firmelor pe care le supraveghează, nu din bugetul de stat).

Căpușa veritabilă a acestor ultime zile este însă Mircea Sandu, „Nașul” unui sistem atât de lipsit de transparență, de corupt și de mafiotizat, încât este de mirare că nu e vreo ramură de activitate a unui clan infracțional, ci un sport atât de popular ca fotbalul. După o domnie de 24 de ani, Mircea Sandu nu a fost schimbat de reprezentanții cluburilor de fotbal care cotizează la bugetul Federației Române de Fotbal, ci a acceptat să nu mai candideze, adică să fie „de onoare”.

Drept cadou de despărțire, „Nașul” Sandu și-a negociat un trai de nabab cu Federația: 75.000 de euro pe an rentă viageră (adică 6.250 de euro pe lună, pentru restul vieții), administrarea etajului 2 din clădirea FRF, decontarea oricărei intervenții medicale, limuzină și bani nelimitați de combustibil, telefon, fond de salarii de 5.000 de lei pe lună pentru angajați proprii (secretară, șofer), cazare la hotel de 5 stele și diurnă de 500 de euro la deplasările cu echipa națională de fotbal.

Totuși, „Nașul” a simțit și el un disconfort, precum Daniel Dăianu, mai ales după ce noul președinte al FRF, Răzvan Burleanu, i-a zis că renta sa viageră este „nesimțită”. Pe Sandu l-a-nțepat un pic la lingurică și a făcut o „aroganță”: a lăsat de la el 25.000 de euro, reducându-și renta viageră anuală la suma de 50.000 de euro (adică 4.166 euro pe lună). Stoic, a renunțat și la limuzină, și la secretară. În rest, toate cele de mai sus rămân valabile.

Evident, în lumina acestor binefaceri ale fotbalului românesc, comparația cu Mafia nu este deloc forțată. În cazul oricărui mafiot respectabil care se retrage din activitate, restul famigliei are grijă de el. „Nașul” Sandu are de toate și la pensie, îi mai lipsește să se retragă în Miami, Florida, ca un „wise guy” adevărat. La fel de adevărat este că schimbarea conducerii la FRF și intrarea după gratii a celorlalți mafioți din fotbal nu va schimba mare lucru. Ca și în cazul clanurilor mafiote, dispariția din capul mesei a unor grei nu înseamnă decât că niște mafioței din plan secund sau persecutați de cei dintâi le vor lua locul, cu și mai mare hămeseală.

Cum au ajuns laolaltă un reputat economist și un „naș” din fotbal? Prin simpla coincidență că amândoi s-au cocoțat în fruntea unor organisme de tip căpușă (ASF căpușează piața financiară și pe cea a asigurărilor, FRF căpușează cluburile de fotbal), bucurându-se de banii produși prin acest sistem. Și prin disconfortul care i-a făcut, vrând-nevrând, să mai sifoneze ceva bani de la teșcherea.

PENTRU COMENTARII, VĂ AȘTEPT ȘI PE PAGINA DE FACEBOOK ANDREI LUCA POPESCU