Ce-am creat, ce-am abrogat? „Metoda Prună” în Justiție, câteva observații

Știu, vi se pare exagerată o astfel de paralelă, dar, în esență, lucrurile sunt comparabile.

În ambele situații avem un „creator” – indiferent de spațiul, mediul și contextul în care se exprimă acesta. Evident că, la o lucrare de atare complexitate, autorul, omul cu ideea, mai primește câteva mâini de ajutor – știm, cu toții, că marii maeștrii, de la Renaștere încoace, au fost supliniți, cu mult succes, de către „les elevii” lor.

Apoi, în schemă, se află oamenii care atestă necesitatea apariției unui astfel de produs (să nu-mi spuneți că omul cu softul a făcut șmenul de capul lui). După ei, cei care verifică originalitatea și fiabilitatea produsului, apoi, aceia care își asumă punerea în operă, și, în sfârșit, beneficiarul final (care este, după caz, un grup mai redus sau mai generos de personalități).

Așa și cu marii noștri creatori de operă științifică, inspirați de mediul penitenciar. Dacă parte dintre ei, la un loc cu „giranții” lor științifici, au fost prinși cu softul „făcut”, în loc să fie luate măsurile de circumstanță, ministrul Justiției, Raluca Prună, propune, cu maxim de populism, abrogarea prevederii legale care recompensează realizarea unei opere științifice, pe bune, în închisorile din România, printr-o „imperioasă” OUG.

Ministrul susține că este absolut necesară o astfel de măsură imediată, întrucât cele întâmplate au condus la „o compromitere relativă a ideii de lucrare științifică”, precum și la „compromiterea totală a justiției”, ceea ce denotă că există „elemente de interes general public a căror apărare nu mai poate fi amânată, iar Guvernul se regăsește în situația de a restabili ordinea socială”, temperând, urgent, „oprobiul public”, generat de autori.

Ia să vedem, mai atent, cum stă problema în discuție!

„În perioada 2014-2015 s-a constat o creștere fără precedent a numărului lucrărilor științifice elaborate și publicate de către persoanele condamnate aflate în executarea unei pedepse privative de libertate în penitenciar, ajungându-se, practic, la deturnarea prevederilor legale de la scopul lor legitim, precum și la practicarea, de către unii beneficiari ai dispozițiilor legale anterior menționate, a unui adevărat abuz în utilizarea frecventă a acestor beneficii, generând în practică, nu numai oprobiul opiniei publice, dar și scurtarea considerabilă a pedepselor, fără ca scopul general al acestora să mai poată să ajungă să fie considerat atins”, se arată în textul notei de fundamentare a emiterii OUG.

În același document, se precizează că, potrivit statisticilor Administrației Naționale a Penitenciarelor, în perioada 2006-2015 au fost elaborate lucrări științifice după cum urmează: „2006 – 0 lucrări; 2007 – 4 lucrări; 2008 – 2 lucrări; 2009 – 6 lucrări; 2010 – 3 lucrări; 2011 – 3 lucrări; 2012 – 6 lucrări; 2013 – 14 lucrări; 2014 – 89 lucrări; 2015 – 337 lucrări. În ceea ce privește lucrările cu caracter științific aflate în curs de elaborare, numărul acestora a crescut de la 45 la data de 31 decembrie 2015 la 103 la data de 7 ianuarie 2016, cele din urmă fiind elaborate de 63 de persoane condamnate (așadar o persoană condamnată lucrează concomitent la mai mult de 1 lucrare științifică)”, se arată în documentul final.  

Fără să fi întocmit vreo lucrare științifică în domeniu, putem lesne observa că, timp de opt ani, au fost elaborate – în mod rezonabil, câtă vreme importanța și valoarea lor a fost atestată de profesori universitari – 38 de astfel de lucrări științifice.

Aflăm, totodată, din statistici, că, în ultimii doi ani, au fost elaborate și publicate 426 de lucrări, undeva la 200 de deținuți fiind autorii acestora.

Ei, și atunci, dacă 200 de persoane au „denaturat prevederile legale de la scopul lor legitim”, așa cum l-a gândit, inițial, legiuitorul, de ce nu se focalizează cei în drept către acest grup?! Către aceste „opere”?

De ce nu poate afla Justiția cine a orchestrat inflația – că, de undeva, trebuie să fi venit acest îndemn: „Scrieți orice, numai scrieți! De restul vom avea noi grijă!”? De ce nu se instituie un „organism științific”, o comisie universitară, academică, juridică sau ceva, care să verifice, de-adevăratelea, caracterul științific al acestor lucrări – trecute și viitoare -, dându-le drumul celor de valoare, desființându-le pe celelalte?!

De ce, dacă unii au făcut abuz – iar abuzurile pot fi verificate -, nu sunt aceștia, indiferent de mediul și domeniul lor de activitate, cei care vor suporta rigorile legii, fiind „necesară” călăuzirea tuturor deținuților doar către creație fizică, materială, dar nu și cătrea cea tehnic-spirituală?!

Este convins ministrul Prună că unii dintre condamnați nu pot elabora, cu adevărat, lucrări științifice în detenție? De ce ar trebui, aceștia, să fie discriminați?

Este detenția, în viziunea ministrului, o deculturalizare necesară, la care trebuie aliniați și cei de sus, și cei de jos?!

Atrag atenția că nu discut aici despre aplicarea unor pedepse în raport cu faptele săvârșite, acesta fiind apanajul avocaților, procurorilor, judecătorilor. Vorbesc despre posibilitatea ca unii dintre acești oameni, mulți dintre ei cu școală și practică în domeniile lor – uneori canalizată greșit -, pot crea, de ce nu, inclusiv operă științifică.

De ce să le fie luat, inclusiv acestora, dreptul la a se reeduca, fiind condamnați, o dată în plus, să se degradeze și din punct de vedere psihic și spiritual?

Pentru că ne e lene să aplicăm legea, pe fiecare caz în parte?Pentru că sistemul ar trebui să fie mult mai vigilent? Pentru că vrem să fim, pur și simplu, populiști? Pentru că ne e teamă de ceva? Sau ce?

Iată ce spune – în opinia mea, foarte just – Adrian Bordea, unul dintre judecătorii CSM: „S-a ajuns la concluzia că în ceea ce privește condițiile pentru acordarea unor beneficii celor care scriu lucrări științifice trebuie să fie determinate de calitatea acelui înscris, a acelei lucrări. S-a considerat că definirea caracterului științific al lucrării trebuie foarte bine stabilită. Abrogarea unei astfel de dispoziții poate crea mai mult rău și de aceea am considerat că nu abrogarea este poate soluția cea mai bună, ci înăsprirea sau stabilirea mai corectă a condițiilor în care un deținut poate beneficia de prevederile legii”.

Cu alte cuvinte, dacă tot mai mulți deținuți ar fi invitați să scrie, iar o comisie ar face alegerile juste din materialul elaborat, închisorile din România ar putea fi, tot mai puțin, un loc al degradării umane.

PENTRU COMENTARII VĂ AȘTEPT PE PAGINA DE FACEBOOK – MARIAN SULTĂNOIU