Ce am urât, mamă. Ce iubesc

Am urât, mamă, fotografia aia din buletin, primul meu buletin, de la 14 ani, în care eram pieptănată așa cum ai vrut – olandez. I-ai spus coafezei cum să-mi întoarcă părul cu peria rotundă ca să îmi stea așa cum ți-l coafai tu. Olandez. I-ai fi putut spune simplu, stilul Jackie Kennedy, dar  nu-ți plăcea America mare, ci Olanda: pentru că are o sărbătoare a lalelelor și multe mori de vânt, îmi spuneai.

Iubesc lalelele, mamă, și astăzi, când le văd, mă gândesc la tine.

M-am urât, mamă, că nu am reușit să îți arăt Olanda, ci doar Bulgaria și un pic din Istanbul. Ți-am povestit însă țări și orașe în care m-au purtat pașii, ți-am povestit în imagini și, cel mai mult, la telefon.

Ți-ai imaginat lumea, mamă, și ai văzut-o prin ochii mei.

Ochii tăi însă, ca o castană coaptă, mângâiați de mult de mina moale de creion, s-au micșorat, mamă, și sunt încețoșați acum.

Ți-am iubit ochii, mamă, când furam măciulii de chibrituri arse ca să-mi zgârii cu negru pleoapeIe de copil. Vroiam să-ți semăn, mamă, la ochi, la picioare, la glas.

Am urât, mamă, când eram copil că nu mă lăsai să-mi înmoi unghiile în culori. Degetele tale aveau vârfurile pictate cu o pastă corai și lumea-ntreagă se rotea după arătătoarele tale.

Îmi privesc mâinile, mamă, și caut în ele forma mâinilor tale și nu o găsesc.

Îmi miros hainele, mamă, și îmi miros și pielea, caut gustul bucatelor tale și al ceaiului tău.

Îți caut cuvintele, mamă, și vreau să-ți aud vocea și atunci inventez telefoane ca să te rog orice: să mai stai un minut, să mai rămâi o vreme. Să mai am timp ca să îți spun Te iubesc.

.