Ce mai este aceea o familie?

O altă statistică, realizată de această dată de o bancă de spermă, spune că 50% dintre clienții care apelează la serviciile acestei companii sunt femei singure care își doresc un copil. Iar procentul ar putea ajunge la 70% în următorii cinci ani.

Aceste cifre vorbesc, de fapt, despre schimbările petrecute în lume, despre felul în care s-a modificat, de-a lungul timpului, însăși ideea de familie. Nu mă pricep prea bine la cifre, nici la datele pe care statisticienii și demografii le folosesc pentru a scoate la iveală formula matematică a societății de astăzi.

Tot ce pot să fac este să încerc, uneori, să întrezăresc oamenii din spatele cifrelor. Să încerc doar, pentru că e greu pentru un necunoscut să afle necunoscutele complexe care stau la baza ecuației vieții unei alte ființe.

Am ajuns să cunosc astfel, de-a lungul timpului, câteva povești. Am întâlnit o dată, într-un centru social, o mamă care fugise de acasă cu capul spart, cu un bebeluș în brațe și cu alți trei copii mici pe lângă ea. O femeie care și-a asumat o viață de mamă singură pentru ca fiii și fiicele ei să aibă șansa la viață. Am cunoscut femei divorțate care își creșteau copiii în mari lipsuri, fără ca foștii soți să se intereseze măcar o dată de soarta acestora din urmă. Știu un tată, nu este singurul de acest fel, care își crește fetița singur: îi gătește, o duce dimineața la școala, îi pregătește, așa cum poate, rochiile pentru serbare, îi cumpără haine și jucării, o ascultă. Sunt situații departe de a fi ideale care fac ca și cei mari, și cei mici să aibă de dus poveri pe care noi ceilalți de abia putem să ni le imaginăm. Dar ce ar trebui să facem atunci când citim statistici care arată cât de mulți copii sunt crescuți de către părinți singuri? Să deplângem neajunsurile societății moderne care face ca structura familiilor să arate în acest fel sau să ne bucurăm pentru faptul că niște oameni au putut să-și ia soarta din propriile mâini și au putut să își scoată copiii de sub influența unor persoane care nu pot fi numite părinți?

Ați citit luni, în gândul, povestea Simonei, o femeie singură de 38 de ani care și-a dorit din tot sufletul un copil și care a apelat la un donator anonim pentru a-l putea avea. Nimic din ce spune ea nu te face să crezi că a refuzat să aibă o relație, că a respins ideea de a-și întemeia o familie, alături de un soț. A refuzat însă să stea alături de un bărbat pe care nu îl iubește, a refuzat să fie victima unor abuzuri pentru a avea un copil și o viață frumoasă doar în ochii lumii. „Am întâlnit pe cineva… Stătea acasă, orice serviciu era prea mult pentru el și totul s-a terminat cu o palmă care pentru mine a spus totul. Nu. Eu nu trăiesc așa. Nu fac compromisuri. Și nu accept să fiu într-o relație, să fiu ca toată lumea, doar ca să fiu măritată. Nu, pentru mine căsnicia are un alt sens”, a povestit ea. Pentru că anii treceau și pentru că șansele de a avea un copil scad odată cu vârstă, a decis să devină mamă în acest fel, iar astăzi are o fetiță care o face fericită.

Știe că sunt oameni care ar putea să o judece pentru decizia sa, însă privește cu încredere spre viitor. „Am încredere, deși unii spun că s-ar putea să fiu judecată. Dar am încredere, ar trebui să fim deschiși către viitor. Astea sunt lucruri care se întâmplă și, zic eu, ne vor ajuta pe viitor. Nu e de râs, nu e de judecat și fiecare își trăiește propria viață, până la urmă. Eu nu o trăiesc pe a altcuiva, ei nu o trăiesc pe a mea”, crede Simona. Pentru ea nu există expresia familie monoparentală, ci cuvântul familie.

E greu pentru un necunoscut să afle necunoscutele complexe care stau la baza ecuației vieții unei alte ființe. Poate să le aproximeze, doar, atunci când își ține mintea și inima deschise. Și, dacă e să folosească unități de măsură pentru a cântări alegerile unui părinte, ele ar putea fi binele și fericirea copiilor pe care acesta îi crește.