Cealaltă față a arestului la domiciliu

Nu știu exact ce are în vedere ÎCCJ în această speță, însă, în ceea ce mă privește, câtă vreme nu vorbim despre acte cu violență, corupție sau recidivă, nu mi se pare a fi foarte-foarte neconstituțional să salvezi/să întorci în societate niște oameni – care, e drept, au greșit -, înainte de a deveni personalități confuze, oameni tarați, cazuri antisociale.

Sigur, se vor găsi, imediat, apărători ai dreptăților absolute, aplicate, de multe ori, în abstract, „în litera legii”, nu neapărat în spiritul ei, voci care să-mi aplice „vreo două”, bine simțite, să facă legături și asocieri.

Mi s-a mai întâmplat, atunci când am respins, ferm, „beneficiul” social al „spectacolului cătușelor”. Atunci când am considerat că e absolut injust să plimbi oameni în piața publică încătușați, între diverse instituții ale statului, drept exemple ale aplicării justiției-spectacol, înainte ca ei să fie declarați vinovați.

Mi s-a spus că aș fi împotriva curentului social. Poate că da, dar nu și împotriva corectitudinii și a prezumției de nevinovăție, element fundamental între principiile statului de drept.

Sigur, legea trebuie aplicată – și să nu vorbim de câte ori a fost incorect aplicată, într-un sens sau altul -, dar nu generând consecințe dintre cele mai nefaste pentru viața condamnatului. La urma urmei, detenția, zice-se, are ca scop reeducarea, resocializarea, readucerea vinovatului la stadiul de individ conștient de greșelile sale.

Dar mă poate convinge cineva că sistemul penitenciar din România acestui timp poate îndrepta oameni? Sau îi poate îndrepta, în special, către eșecul social?

Pentru mulți a părut șocantă enumerarea „Măsurilor alternative de executare a pedepsei privative de libertate”, prevăzute într-un proiect de lege: anume, măsura de executare fracționată a pedepsei privative de libertate – în timpul săptămânii la domiciliu și în zilele de sâmbătă și duminică într-un centru de detenție special înființat pentru această măsură sau în penitenciar; măsura de executare la domiciliu a pedepsei privative de libertate; măsura de executare a pedepsei privative de libertate în regim mixt la domiciliu, cu prestarea de zile de muncă în folosul comunității, în echivalent.

Proiectul în discuție mai precizează că „Măsurile alternative de executare a pedepsei privative de libertate nu se aplică pentru condamnările privative de libertate pentru săvârșirea unei infracțiuni cu violență sau profitând de starea de neputință fizică sau psihică a victimei și nici persoanelor condamnate pentru fapte de corupție – pentru luare de mită, dare de mită și trafic de influență – și cele aflate în stare de recidivă„.

Sunt convins că există numeroase argumente în favoarea unor condamnări cu executare în sistem penitenciar. Argumentul primordial este că o pedeapsă ușoară, atrage repetarea faptei.

Depinde, însă, de modul în care privim lucrurile.

O pedeapsă lungă și grea, ispășită pentru fapte de o gravitate redusă – de-a lungul timpului am avut ocazia să scriu despre oameni pentru care pedeapsa nu a însemnat, nici pe departe, reeducare, ci umilire, înjosire, depersonalizare, ratarea viitorului: de exemplu, o mamă cu șase copii, unul abia născut, condamnată la ani de detenție pentru furtul a 25 de lalele, dintr-un rond stradal (În perioada detenției, nou-născutul a decedat, iar mamei nu i s-a permis să meargă la înmormântare. A fost grațiată de președintele României de la acea vreme); două bătrâne condamnate și arestate pentru că au mutat un gard între două gospodării; diverși tineri care au băut mai mult decât au putut duce, la diverse evenimente, și care, ulterior, au spart un magazin pentru te miri ce – săvârșite în diverse circumstanțe, nu poate reda societății un om îndreptat, mai bun, ci unul cu infinite frustrări și probleme de reintegrare.

Desigur, se poate spune că legea conține elemente care frizează neseriozitatea, precum „încarcerarea de weekend” sau arestul la domiciliu, fără brățară electronică.

Dar nu despre ridicol vreau să vorbesc aici, ci despre un principiu: acela de a face dintr-un vinovat (inclusiv prin pedeapsă), dintr-un un individ perfect social, în esență, care a greșit, involuntar, care a scăpat hățurile într-un anume moment, un om mai bun, nu unul mai rău; un om care și-a înțeles greșeala și nu unul care va ieși din detenție gata să „completeze” la faptă ca să echilibreze pedeapsa.

Cum se poate achita statul, până la urmă, de uriașa vină de a nu-și putea proteja cetățenii? Doar prin condamnări la închisoare în sistemul penitenciar? Cum răspunde pentru imposibilitatea de a le  asigura, conform Constituției, un trai decent? Pentru că i-a determinat să părăsească țara în căutarea unor condiții mai bune de viață, abandonându-și, în fapt, copiii, cu dorința declarată de a le oferi un viitor mai bun.

Cum și când va sparge statul român acest cerc vicios, care a nenorocit sute de mii de familii și de adolescenți/tineri?

Câți dintre ei, din lipsa unei educații aplicate, pe fondul tuturor neîmplinirilor și al frustrărilor, din lipsa supravegherii, au încălcat legea?! Este sută la sută necesar să-i aruncăm în iadul pușcăriilor, ca să-i scoatem de acolo, aproape inevitabil, delincvenți cu patalama?

Între altele, proiectul legii precizează că propunerile despre care discutăm au în vedere persoanele condamnate la o pedeapsă cu executare de până în 5 ani.

Gândul a scris, la începutul anului trecut, că în atare situație se afla la momentul respectiv 1625 de persoane. Dintre aceștia, o parte săvârșiseră infracțiuni cu violență sau erau recidiviști.

În consecință, în jurul a 1000 de persoane ar fi putut/ar putea primi arest la domiciliu, evident supravegheați GPS și cu brățară electronică.

Eu cred că, și dacă nu 1000, ci doar un singur om ar îndeplini condițiile prevăzute de lege, fiind, ulterior, reintegrat, deplin, în societate, tot ar avea elementul lui pozitiv un astfel de act normativ.