Cele 4 variante de acțiune militară a Statelor Unite și interesul național

Cu dovezile irefutabile pe masă (despre cele declasificate pentru opinia publică, vorbim mâine), președintele Barack Obama declara ieri că nu a luat nici o decizie și că – după (încă) o consultare cu Aliații și o „consultare” cu Congresul – va alege varianta cea mai potrivită privind o intervenție în Siria.

În cercurile politice de la Washington, se discută aprins despre legitimitatea și legalitatea demersului, despre interesul național, dacă președintele are sau nu nevoie de aprobarea Congresului.

Barack Obama a apucat să sublinieze ieri că va fi o acțiune limitată, excluzând orice intervenție la sol. În lumina acestei declarații, scrisoarea de răspuns a șefului Statului Major Interarme, generalul Martin E. Dempsey, la solicitarea senatorului Carl Levin e cât se poate de lămuritoare. Senatorul îl întreba, la 18 iulie, despre opțiunile militare ale Statelor Unite în Siria (avantaje, dezavantaje, costuri), iar generalul răspundea prompt, la 19 iulie (cu o lună înaintea atacului chimic din suburbiile Damascului).

Iată poziția rece, profesională, onestă a generalului Dempsey.

Există 4 (nici mai multe, nici mai puține) variante de intervenție armată în Siria.

1. Un atac limitat. Acesta presupune distrugerea acelor ținte care pun regimul Assad în imposibilitatea de a-și conduce acțiunile militare, de a-și folosi armamentul perfecționat și, finalmente, de a se apăra. Sunt necesare sute de avioane, nave, submarine și facilitățile aferente. În funcție de durată, costul unei astfel de operațiuni se ridică la în miliarde de dolari. Avantajul acestui tip de atac este că provoacă pagube importante regimului de la Damasc și intensifică numărul dezertărilor. Riscul acestui tip de atac este că regimul își poate dispersa ori ascunde parte din arsenal, iar o ripostă a acestuia este de așteptat, ceea ce ar conduce la pagube colaterale (civili).

2. Instituirea unei No-Fly Zone – teritoriu de pe care nu se poate ridica nici un aparat de zbor. (Rebelii cer asta, după model libian, de multă vremei). Această opțiune împiedică bombardamentele armatei lui Assad și taie posibilitatea alimentării acesteia. Presupune neutralizarea sistemului antiaerian, distrugerea aviației și a infrastructurii. Necesită sute de aeronave, un sistem avansat de comunicare și realimentare. Costurile se ridică, inițial, la 500 milioane de dolari, urmând ca mentenanța să se ridice, într-un an de zile, la miliarde de dolari. Avantajul acestei opțiuni este că elimină total posibilitatea regimului Assad de a bombarda opoziția, și poate susține ofensivele acesteia din aer. Riscurile ar fi că armatei siriene îi rămân artileria și rachetele, iar Statelor Unite ar putea pierde aeronave și combatanți.

3. Stabilirea unor zone-tampon. Această opțiune ar folosi atacul armat pentru a proteja anumite zone geografice, mai ales cele aflate la granița cu Turcia sau Iordania. Avantajul este că opoziția poate folosi aceste zone-tampon pentru a se antrena și organiza; zonele pot servi și pentru acordarea de asistență umanitară. Dar zonele-tampon trebuie apărate împotriva atacurilor (aeriene sau terestre), ceea ce ar necesita instituirea unei no-fly zone limitate (cu costurile corespunzătoare). Mai neplăcut este că zonele-tampon nu pot funcționa fără prezența a mii de combatanți din partea Statelor Unite, poziționați în afara granițelor siriene. O astfel de operațiune (zone-tampon plus no-fly zone limitate) costă peste un miliard de dolari pe lună. Avantajul este că ar întări opoziția și ar îmbunătăți asistența umanitară, ridicând presiunea infernală de pe Turcia și Iordania (care găzduiesc miloane de refugiați). Riscurile sunt similiare cu ale unei no-fly zone. În plus, zonele-tampon pot deveni baze operaționale pentru extremiști.

4. Controlul armelor chimice. Opțiune e menită să prevină folosirea și proliferarea armamentului chimic și presupune distrugerea depozitelor, interzicerea mutării materialelor și instituirea unui program de securizare. Operațiunea impune, de asemenea, no-fly zone și implică sute de aeronave, nave, submarine, precum și facilitățile corespunzătoare. Dar mai înseamnă și mii de agenți ai forțelor speciale și ai altor forțe la sol. Costurile ar depăși un miliard de dolari lunar. Dezavantajul e că nu poate fi controlată decât o parte din arsenalul chimic sirian. În plus, mai există și riscurile pe care le implică orice acțiune cu trupe la sol.

În finalul epistolei din 19 iulie, generalul Dempsey își exprima scepticismul în legătură cu orice acțiune militară în Siria, precum și speranța că mai e loc pentru soluții politice.

Reflectând la explicațiile șefului Statului Major Interarme, înțeleg tot mai puțin demersurile președintelui Obama și interesul național al Statelor Unite în criza siriană. Pe măsură ce orele trec, începe să se contureze adevărata țintă a Americii și a aliaților săi: Iranul.