Cine, când și cum l-a omorât pe Moș Gerilă

Casa copilăriei mele, din Crângașiul pitoresc și sărăcăcios al anilor 50, era prea scundă pentru a cuprinde un brad falnic. Nici măcar unul mai acătării n-ar fi avut loc în camerele strâmte, ca să nu mai vorbim că pe-atunci „se purta”, la indicații superioare, pinul. Așa că, prindeam în ținte de șiță, pe pereți, crengi de tot felul, peste care aruncam zeci de metri de beteală, fulgi de vată medicinală, câteva globuri roșii și o mulțime de „bomboane de pom”, învelite în poleială multicoloră.

Apoi, și cu venirea Moșului era o problemă întrucât, pe burlanul godinului de tablă dată cu „bronz”, nu i-ar fi încăput omului nici măcar o gleznă bine strunjită. Gerilă, pe numele său conspirativ, intra întotdeauna pe poartă într-un cor de lătrături câinești, pițigăiate ori răgușite, în funcție de an și de câinele priponit în lanț, apoi pe ușă, după care umplea cu mătăhăloasa-i prezență una din camerele mici, parfumate în aburi de cozonac și cafea. Mantia îi mirosea vag a prăjeală dată cu usturoi, a ger și a fum de țigară; mai emana un abur subțire de naftalină și un damf de țuică bătrână. Peste toate, risipea o undă de miros nedefinit, percepută în tandem cu atingerea obrazului meu de bărba-i încâlcită, ca un nod de șerpi, moment care, de cele mai multe ori, îmi declanșa o mâncărime insuportabilă, pe gât.

Peste ani, aveam să definesc misterul haloului însoțitor, de eter-mastic, odată cu prima mustață de recuzită, lipită sub nas.

N-aș putea spune că atare revelație a omorât, violent, copilul din mine, deși, ca simbol, ar fi putea constitui imaginea nașterii unui nou mister pe mormântul celui vechi.

N-a făcut-o atunci, întrucât, pe Moș Gerilă, îl dovedisem, întâmplător, ca fiind un impostor.

Un vecin, nu prea în vârstă dar trecut de prima tinerețe, becher și puțin sărit, de câte ori trecea prin fața gardului nostru îmi întindea un pachet de caramele. „Pentru sufletu’ mătăluță de artist”, spunea, sărind peste rigola cu apă murdară, sprijinindu-se într-un baston cu cap de leu. Apoi își ridica pălăria răspunzând gentil satisfacției mele.

Într-o zi, văzându-mă în apropierea curții lui, mi-a făcut un semn mic de la fereastră și m-a invitat în casă. Era un asfințit roșu, de mai aproape încheiat, iar camera lui, brăzdată de lumini scăpate printre jaluzele, mirosea straniu a tei, a fum de țigară fină, amestecat cu putoare de tutun stătut, duhoare a munților de chiștoace strivite în scrumierele din bronz. Pe masă, pe canapea, pe jos, peste fotolii, zeci, dacă nu sute de partituri. O călimară răsturnată peste dantela veche, palidă, și o alta în firea ei, în care era înfipt un toc. Omul meu fredona fără să clipească. Părea complet dus și o clipă m-am întrebat dacă nu e nebun și urma să mă gătească pentru cină.

Brusc, a început să scrie; să picteze note. La fel de brusc s-a întors către pianina uriașă, lipită de perete, și a început să cânte. Dumnezeiește. Nu mai fredona. Doar degetele atingeau clapele ca o infinită mângâiere, ca o furtună, ca un blestem, ca o tânguire. Târziu, a tăcut. Mă dureau ochii de întuneric și sufletul de bucurii necunoscute. A aprins o veioză cu bec galben, a luat partitura de pe stativ, mi-a scris numele pe ea și mi-a întins-o. „Poem de Crăciun”, am silabisit titlul subliniat gros, cu două rânduri de linii. Pe urmă, a deschis ușa unui dulap și a scos dintr-o cutie un clopoțel vechi din alpaca, pe care mi l-a întins zâmbind. La sfârșit, ca să poată închide ușa la loc, a împins cu genunchiul, înăuntru, mantia veche, de Moș Gerilă, cu miros vag de prăjeală dată cu usturoi, de ger și de fum de țigară. M-a privit apoi încurcat, deconcertat.

Anul următor, n-a mai venit. Poate se mutase într-un alt veac. Sau într-un alt suflet…

PENTRU COMENTARII VĂ AȘTEPT PE PAGINA DE FACEBOOK –MARIAN SULTĂNOIU