Cine pune piedică Justiției?

Ceea ce se-ntâmplă în sfera cu pricina de ceva timp/luni/termene, mi se pare mai mult decât elocvent, oricât am vrea să ne facem că ni se pare.

Ca un complet al celei mai înalte Instanțe judecătorești să nu poată da un verdict, ori că-că, ori că-că, în „Dosarul angajărilor fictive”, după amânări succesive, mi se pare o mostră de slăbiciune/de ascundere după degetele CCR.

CCR care, la rândul ei, nu poate lua o decizie în cazul plângerii lui Iordache, pe completurile de trei judecători, nici că-că, nici că-că, de câteva amânări, așteptând, dubios de atent, să vadă ce va decide ÎCCJ.

Ca să nu mai vorbim de deruta DNA – comică, dacă n-ar fi cel puțin îngrijorătoare, prin labilitatea sugerată -, care, prin procurorul de ședință (unul al Direcției) a cerut sesizarea Curții Constituționale, în cadrul ultimei ședințe de la Înalta Curte, ridicând două excepții de neconstituționalitate. Situație care a generat un punct-avantaj în favoarea celui pe care chiar Direcția îl urmărește, pentru ca, la numai 24 de ore, să revină pentru a cere scurtarea termenului fixat de Instanță, considerat a fi prea îndepărtat, deși Curtea Supremă l-a stabilit și în funcție de sesizarea procurorului în cauză.

Cererea, ce să vezi, fiind respinsă, pe loc, de ÎCCJ.

Fix ca la o piesă de teatru în care quiproquo-ul face deliciul publicului.

Ca să nu mai vorbim de acuzele tuturor, lansate împotriva fiecăruia, luptă susținută la care participă, de câțiva ani, politicul, societatea civilă, anchetații, judecații și condamnații.

Ba, că Băsescu și compania au terminat Justiția, prin înființarea protocoalelor, în baza cărora Serviciile au pătruns în câmpul tactic, delimitat ad-hoc.

Ba, că Dragnea, Iordache, Toader și compania au dat justiția peste cap, „au făcut-o vraiște”, reformând-o după bunul plac și în avantajul liderilor politici, deja condamnați, prin modificarea codurile penale.

Sigur, fiecare poate avea dreptatea de partea sa, invocând și acuzând nedreptățile suferite. Fiecare trage cu dinții de adevărurile sale.

Și totuși, mă gândesc că, dacă Justiția, una dintre cele trei/patru puteri ale unui stat de drept, poate fi făcută vraiște de celelalte puteri, cu una, cu două, indiferent din ce motiv, este foarte grav.

Nu se poate ca o putere a statului, oricare ar fi ea, să clacheze atât de ușor sub atacurile, pe față sau voalate, ale celorlalte componente ale statului. Ca să nu mai vorbim de propria contribuție la subminarea cauzei.

Este inutil să sperăm la stabilitate, la fermitate, la, poftim, predictibilitate, câtă vreme cea mai înaltă Instanță urmărește cu coada ochiului, înainte de a da verdicte, ce mișcări face CCR.

Este lipsit de sens să sperăm că, una dintre instituțiile statului care, în ultimii ani a căpătat o influență și o putere mai mare decât a avut vreodată (CCR), va fi, pe deplin, corectă și absolut imparțială, câtă vreme componența completului de judecători este hotărâtă politic.

Este greu să mai credem în echidistanța unor direcții, consilii, și alte organisme din sistemul juridic, câtă vreme ele vor fi conduse de șefi numiți, exclusiv, de reprezentantul unui guvern numit politic: ministrul Justiției, indiferent de culoarea lui.

În consecință, atât timp cât această putere a statului de drept pare a fi, totuși, cam neputincioasă, vlăguită și gata oricând să se descoasă la încheieturi, nu cred că putem vorbi despre o democrație cu desăvârșire așezată, solidă, inamovibilă.