Cine reprezintă România în străinătate. O posibilă soluție

Fiecare „-escu” ce a trecut pe la Cotroceni în ultimii 20 de ani a pus cărămidă pe cărămidă la ceea ce astăzi se consideră un argument irefutabil în gâlceava lui Băsescu cu Andrei Marga&Victor Ponta, și anume că Legea Supremă îi garantează președintelui drepturi depline în materie de politică externă. În fond, totul se rezumă la o ambiguitate constituțională.

Să ne uităm în lege întâi: Articolul 80 din Constituție: „(1) Președintele României reprezintă statul român și este garantul independenței naționale, al unității și al integrității teritoriale a țării. (2) Președintele României veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice. În acest scop, Președintele exercită funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate”.

Trecem cu vederea articolul 2, care nu pare să aibă vreo aplicabilitate date fiind realitățile politice, și ne aplicăm asupra primului articol.

Da, președintele REPREZINTĂ România, dar ceea ce Constituția omite să ne spună, deloc întâmplător, este ce anume înseamnă reprezentarea aceasta. Înseamnă oare că președintele personifică (este simbolul) sau, mai degrabă, că personalizează (conduce potrivit concepției lui și unui mandat) România peste hotare?

Fiecare președinte de până acum a ales cea de-a doua variantă. În realitate, însă, există la fel de multă bază legală aici cât adevăr e într-un comentariu literar. Fiecare cum și ce vede.

Un alt indiciu pentru arbitrarea meciului pe tema politicii externe vine din aceeași Constituție: Articolul 102 – „(1) Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice”.

Președintele, după cum o spun și Legea 590/2003, și un alt articol din Constituție (Articolul 91), poate semna tratate internaționale în numele României. Nu e deloc puțin lucru, însă trebuie citită litera legii de la cap la coadă, iar la coadă vom vedea că este vorba despre tratatele negociate de Guvern.

Așadar, pe post de concluzie intermediară, vedem că, dacă ar fi să acordăm puncte în acest meci de box pe tema politicii externe, nu numai că președintele nu face KO Guvernul, dar Executivul ar putea câștiga la puncte.

În ceea ce privește Consiliul European, căci de aici a pornit toată tevatura din ultimele zile, nu există nicio prevedere, nici de partea României, nici de partea instituțiilor europene privind funcția care reprezintă țara la Consiliul European.

Nu este corect nici argumentul ridicat împotriva lui Băsescu privind faptul că majoritatea membrilor Consiliului sunt premieri (de unde și dățile în care Băsescu a fost confundat cu primul-ministru al României). Componența Consiliului este de așa natură pentru că majoritatea țărilor europene sunt republici parlamentare.

România, însă, este o republică semiprezidențială, în care primul-ministru și președintele au amândoi roluri active.

Cearta din ultimele zile pe marginea OMULUI care merge la Consiliu nu este singulară în viața Uniunii Europene. Aceleași probleme le-au avut, de exemplu, și francezii (ca să ne comparăm tot cu semiprezidențiabili).

Dacă Traian Băsescu a mers la mai toate reuniunile internaționale de până acum, aceasta nu înseamnă că el deține monopolul asupra politicii externe. Iar faptul că Andrei Marga când îi recunoaște, când îi neagă puterile de politică externă președintelui nu îi face deloc cinste.

La Chicago, cu Băsescu de față, Marga a perpetuat, înaintea românilor care trăiesc Visul American, tradiția monopolului asupra politicii externe exercitat de președinții români.

Nu întâmplător, la același eveniment, Traian Băsescu a subliniat că „șeful politicii externe a statului român este șeful statului român”. Când a fost confruntat cu o replică similară, la sfârșitul campaniei electorale din Franța, Francois Hollande i-a strigat lui Nicolas Sarkozy: „Președintele Republicii nu este Republica. Nu confundați Franța cu persoana dumneavoastră”.

Atât președintele, cât și primul-ministru au dreptul și trebuie să se îngrijească de politica externă a țării.

România nu are nevoie să își spele rufele politice murdare în văzul Uniunii. O soluție pentru „înfruntarea titanilor” mioritici ar fi ca președintele să continue să meargă la evenimentele internaționale ce țin de prioritățile strategice, de politica de apărare, de parteneriate internaționale. Primul-ministru, pe de altă parte, ar putea să se ducă la cele care țin mai degrabă de chestiunile interne, cum va fi summitul din 28 iunie, unde se discută despre economie și probleme sociale.

Până la urmă, cheia stă tot în Constituție, în obligația președintelui de a media. Iar dacă tot vrea Victor Ponta alineatul 1 din Articolul 80, să binevoiască să îl ia și pe cel de-al doilea, dacă Traian Băsescu nu-l vrea.