Clanul Bercea vă cere demisia de onoare

Onorați cititori, suntem pierduți. Toți politicienii ăștia, gonflați ca niște mascote Michelin, dănțuitoare în turbioanele de aer, își cer, hazliu, demisiile de onoare.

Oamenii ăștia care, de-a lungul existenței lor politice, au fugit de onoare ca de blenoragie, își cer, iată, la foc automat, demisiile de onoare.

Vă dați seama?! Victor Ponta, după ce a asistat, chiar în biroul său din Palatul Victoria, la felul în care baronul Duicu încerca să-și căpătuiască întreaga familie, prin IGP-uri, Înalte Curți și DNA-uri, regulând cum se cuvine ministrul de resort și șefi ai polițiilor, cere „o demisie de onoare”.

Victor Ponta și PSD, care au organizat procesiuni lamentabile întru reperarea onoarei tuturor baronilor penali nereperați, vorbesc despre „o demisie de onoare”.

Călin Popescu Tăriceanu, acest Tipătescu al bilețelelor galbene, trimise nonșalant președintelui cu sugestia de a interveni la Parchet într-un dosar care-l privea pe prietenul său Patriciu, cere, debusolat, „o demisie de onoare”.

Majoritatea parlamentară, un adevărat Zid al Berlinului ridicat împotriva Justiției, urmează să ceară, oficial, „o demisie de onoare”.

Klaus Iohannis, între două termene ale unor procese care îl privesc personal, vorbește, duplicitar, despre „o demisie de onoare”.

Crin Antonescu și PNL, cei care l-au instalat pe Ponta premier, cer, ipocrit, „o dublă demisie de onoare” – Băsescu-Ponta.

Șefei de azi a PMP, Elena Udrea – care ne-a arătat bilețelul rătăcit în cancelarie -, și PDL-ului – partid din care, la timpul respectiv, aceasta făcea parte – le-au trebuit șapte ani ca să poată aduce în discuție cuvenita „demisie de onoare” a fostului premier Călin Popescu Tăriceanu.

Eu nu spun că într-o țară cu toți boii acasă, un președinte care clamează onoarea și justiția, chiar dacă nu e direct răspunzător de faptele familiei sale, n-ar fi fost normal să se gândească, cel puțin, la o adevărată demisie de onoare.

Dar în România?! Acolo unde o grupare de politicieni dezonorați invocă, penibil, onoarea doar ca să-i pună piedică ăluia dintre ei, care, cu toate păcatele lui, o mai ține încă de mână pe oarba care traversează strada? Iată, în sfârșit, lucrarea care-ar da, definitiv, țara de gard.

Cred, totuși, că ar fi infinit mai bine dacă, dincolo de jocul acesta sterp al declarațiilor, capii politicii de azi și-ar da, cu toții, într-o bună zi, „demisia lipsei flagrante de onoare”. Toți trebuie să răspundă pentru dezonorarea țării.