Codruța vs Klaus featuring Donald. Culisele debarcării

De când fusesem internat cu forța, departe de familie și prieteni, mă ținea în viață doar gândul că voi reuși să evadez și să răstorn regimul opresiv. În mod paradoxal, nu simțeam că medicamentele își făceau efectul, medicii erau și ei descumpăniți, se străduiau să afle dacă nu cumva manifestam un soi de imunitate. Păream a fi singurul individ cât de cât sănătos din Micul Pentagon.

Faptul că ajunsesem, printr-un concurs de împrejurări, în preajma președintelui Liviu, mă calificase în ochii reprezentanților Statului Paralel KRISIS drept unul dintre principalii lor agenți de informații (și de influență). Nimeni din rândul pacienților nu ridicase problema atașamentului meu necondiționat față de CAUZĂ. Cât depre șeful spitalului, chiar dacă mă suspecta că simpatizam cu teroriștii, își asumase riscul de a mă numi asistent personal. Dejucarea ultimului atentat, cu nimfomana din Miercurea Ciuc, îi întărise convingerea că era mai solid decât o stâncă bătută de valuri.

Președintele Liviu căpătase un plus de autoritate după debarcarea Codruței, a cărei plecare efectivă din spital depindea acum de o simplă formalitate. Actul de demitere trebuia completat cu semnătura lui Klaus, liderul oficial al sindicatului pacienților (și neoficial al Statului Paralel). Însă ieșirea din joc a Codruței echivala cu o grea lovitură dată rebelilor. În lipsa ei, doctorii ar fi avut cale liberă pentru continuarea abuzurilor și actelor de corupție.

Presat de conducerea spitalului, Klaus mă rugase să intermediez o discuție cu doctorița Codruța. Ne-am întâlnit conspirativ, toți trei, într-o magazie de alimente de lângă cantină, unde Klaus venise deghizat în bucătar, cu niște coaste de porc aruncate, neglijent, pe umăr.

Cum am intrat în magazie, mă îmbrățișă ca pe un vechi camarad, îmi strecură în buzunar o scrumbie afumată și îmi șopti să fiu imparțial, dar să apăr CAUZA. Ușa se deschise, iar apariția doctoriței îi provocă lui Klaus un tremur abia perceptibil.

― Ia loc, îi spuse Codruței, trăgându-i un bacs de apă minerală plată pe post de scaun. Ce mai faci, cum te simți?

― Bine, mulțumesc de întrebare… Am informații că urmează să semnezi decretul de demitere.

Klaus îmi aruncă o privire de animal hăituit, speriat, de parcă s-ar fi așteptat să-l scutesc de-un efort și să-i trag o palmă doctoriței.

Luă un morcov de pe raftul din spatele său și începu să-l curețe, domol, cu cuțitul. După câteva momente de tăcere, în care își căutase cuvintele pentru a se face cât mai bine înțeles, Klaus îndrăzni să apuce taurul de coarne.

― Codruța, știi cât am ținut la tine… Crede-mă, sunt pus între ciocan și nicovală. Dacă nu semnez, ăștia mă bagă la Electroșocuri… În plus, președintele Liviu m-a amenințat că mă lasă fără tratament. Iar fără pastile, sunt un om mort, nici nu pot merge pe bicicletă… Dacă semnez, iarăși e prost, se duce dracului poziția mea de șef de sindicat. Extremiștii de la #rezist or să spună că i-am trădat, îți dai seama?!

Mușcă din morcov cu zgomotul ghilotinei care tocmai o decapitase pe doctoriță. Mă trecu un fior.

― Ia gândește-te, Codruța, n-ar fi mai bine să-ți dai frumos demisia, ca să mă scutești de problemele astea de conștiință?

Apoi, scoase încă o scrumbie afumată și i-o băgă femeii în buzunarul de la piept, cu capul în jos. Îi rămase afară doar coada.

― Mulțumesc pentru pește, Klaus, dar nu trebuia să te deranjezi… Dacă demisionez, oamenii or să spună că sunt vinovată și că toate acuzațiile lui Tudorel au o bază reală… N-aș vrea să ies din spital pe ușa din spate, ca ultima toantă.

Se uitară amândoi la mine, așteptând parcă să înclin balanța de-o parte sau alta. Doar că eu fusesem chemat în calitate de simplu observator.

Ridic din umeri.

― Adevărul e undeva la mijloc, le zic, filosofic.

― Iar minciuna care face bine, mă completă Klaus, valorează mai mult decât adevărul care face rău. Pe asta o știai, Cornele?

Nu, n-o știam, habar n-aveam unde voia să bată. Îmi încordez sprâncenele și omul începu să ne explice:

― Codruța, ce-ar fi să le spui că te doare capul? Te-au doborât stresul și remușcările pentru abuzurile incalificabile pe care, fie
vorba-ntre noi, le-ai cam făcut pe bandă rulantă… Părerea mea este te retragi de bunăvoie și, în contrapartidă, Statul Paralel îți va oferi o sinecură…

― Ce sinecură?!

― De exemplu, ambasador la Spitalul de Psihiatrie Happy Days, din New York. Mă știu cu președintele Donald, îl pot suna chiar acum…

Se ridică, smulse scrumbia din buzunarul femeii și o duse la ureche, pe post de telefon.

― Hello, mister president, Klaus speaking! How are you, bro?… Tell me, does fucking Angela bothers you anymore?… Here’s a thing. I’m with Codruța next to me, the bitch wants to move in New York, could you believe it?!… Yes, yes, I know, mister president, the natural gas from the Black Sea… Send best regards to your incredible sexy fucking wife, Melania… Thank’s a lot, pal! See you in Bucharest, I hope!

Îmi aruncă scrumbia în brațe și-i zâmbi larg doctoriței.

― Gata, Codruța, s-a rezolvat! Am bătut palma cu Donald, este de acord… Ia zi, când îți faci bagajele?

Mai ofticată decât Messi după penalty-ul ratat în meciul cu Islanda, doctorița luă de pe raft un borcan cu dulceață de caise și-l vărsă în capul lui Klaus. Peste dulceața care i se scursese bărbatului pe față, turnă apoi o sticlă de iaurt Danone. În fine, îi întoarse spatele și ieși din magazie trântind ușa.

Consternat, Klaus se șterse cu mâneca pe frunte, își linse buzele și mușcă nervos dintr-un colț de pâine.

― Bineee, deci de asta-mi ești… Ei lasă că te fac eu, scorpie! Mit deutscher Strenge… Cu rigoare germană, să mă ții minte. (va urma)

Orice asemănare cu personaje și situații reale nu este deloc întâmplătoare