Conferința de la München: Neliniștea occidentală cu privire la apariția post-Occidentului

În momentul în care, în spațiul public românesc, cel puțin, vorbești despre deficitul trans-atlantic, despre nevoia de re-occidentalizare a Occidentului, despre succesul economic al unor state care nu sunt organizate potrivit valorilor și principiilor democrațiilor liberale („rivalitatea dintre sisteme” despre care amintea cancelarul german Angela Merkel), riști să fii sever etichetat: prea pro-european, prea pro-american, prea pro-atlantist, sau, pe rând, opusul fiecăreia dintre aceste caracterizări.

Asumându-mi riscul ca, pentru aceeași analiză, să primesc etichetări opuse, chiar unele care se exclud reciproc, voi prezenta foarte succint câteva gânduri despre Conferința de securitate de la München, organizată, anul acesta, pe marginea temei Westlessness.

Un titlu valorează cât o mie de cuvinte

În primul rând, este interesant de urmărit titlurile conferințelor din ultimii cinci ani. 2016 – „Boundless Crises, Reckless Spoilers, Helpless Guardians”; 2017 – „Post-Truth, Post-West, Post-Order?”; 2018: „To the Brink and Back?; 2019: „The Great Puzzle: Who Will Pick Up the Pieces”; 2020: Westlessness.

SPORT Un hocheist rus este pe punctul să doboare RECORDUL de goluri din NHL

00:01

ACTUALITATE Cătălin Berenghi, de la luptător la candidat pentru prezidențiale. Trecutul controversat al celui care a amenințat-o pe judecătoarea lui Georgescu

22:48

Așadar, de-a lungul a cinci ediții, am trecut de la conștientizarea existenței unor crize „nemărginite”, care au potențialul de a crea o lume „post-adevăr, post-Occident, post-ordine”; pentru o scurtă perioadă de timp, am sperat că, totuși, ne-am putea întoarce „de pe marginea prăpastiei” pentru ca, în anul următor, să ne punem problema „cine strânge cioburile”. Iar acum, în 2020, tema centrală este „Westlessness”. Cuvânt greu de tradus, motiv pentru care ofer explicația sa, așa cum figurează chiar în debutul raportului acestei conferințe: „un sentiment larg răspândit de zbucium și de neliniște alimentat de nesiguranța crescândă privind finalitatea de durată a Occidentului”. În mai puține cuvinte, dar tot printr-o parafrază, ar fi vorba despre un gen de neliniște cu privire la posibila apariție a post-Occidentului. La crearea acestei stări de „neliniște și anxietate” contribuie „schimbările majore ale arhitecturii de putere la nivel global, precum și ritmul rapid al schimbărilor tehnologice”.

Conferința din 2020 nu ne spune „cine a strâns cioburile”; ridică, în schimb, următoarele întrebări: „lumea în ansamblul său devine mai puțin occidentală?”; „Occidentul însuși devine mai puțin occidental?”; „ce ar însemna pentru întreaga lume dacă Occidentul s-ar retrage din prim-plan și ar ceda scena altor actori?”; „cum ar arăta o strategie comună a Occidentului într-o perioadă caracterizată de competiția dintre marile puteri?”. Raportul admite riscul că fie și simpla formulare a acestor întrebări ar putea fi interpretat ca un „recviem pentru Occident” (titlul unui editorial publicat de New York Times după ediția din 2019).

Răspunsurile creionate se întemeiază pe trecerea în revistă – sinceră și nuanțată – a transformărilor în curs de pe scena internațională, a erorilor care au creat noua stare de fapt, a provocărilor externe și interne cărora actualii lideri trebuie să le facă față. Iar principala piedică în depășirea acestor provocări este identificată ca fiind „incapacitatea de a cădea de acord asupra unei abordări comune transatlantice sau, în sens mai larg, occidentale, după cum o arată dificultățile curente privind Rusia, China sau Iran”.

„Nu poți fi și sfidător, și slab!”

Ediția din 2019 a Conferinței de la München arăta lumii întregi, într-o manieră care cu greu mai putea fi tăgăduită, „distanța” (nu în termeni geografici) dintre Statele Unite și Uniunea Europeană/ Germania. Ceea ce se consemnează și în Raportul ediției din 2020: „divergențele [dintre SUA și UE] au ieșit la lumina zilei în momentul în care cancelarul Angela Merkel și Vice-Președintele Mike Pence au intrat în scenă și au oferit răspunsuri diferite la provocări-cheie, de la viitorul acordului cu Iranul până la proiectul gazoductului Nord Stream 2, de la contribuțiile pentru apărare din cadrul NATO până la dezechilibrele comerciale transatlantice”.

Cum stau lucrurile anul acesta? Să luăm, pe scurt, declarațiile în ordine cronologică, deocamdată ordinea cea mai sigură.

În discursul din deschiderea conferinței, Președintele Germaniei, Frank-Walter Steinmeier a sugerat că „Statele Unite au respins până și ideea unei comunități internaționale” și „au acționat în detrimentul vecinilor și al partenerilor”. În ziua următoare, pe 15 februarie, Secretatul de Stat american Mike Pompeo a respins ferm atât ideea centrală a conferinței – Westlessness –, cât și afirmațiile Președintelui Germaniei: „sunt fericit să depun mărturie că moartea alianței transatlantice este dramatic supraexagerată („grossly overexaggerated”); Occidentul este câștigător, noi, ca alianță, suntem câștigători și reușim acest lucru împreună […]. Occidentul învinge, democrația și libertatea înving”.

Tonul optimist al Secretarului de Stat american fost preluat și de Secretarul-General al NATO, Jens Stoltenberg: „competiția este reală, cu atât de mulți actori implicați în atâtea domenii, dar doar lamentăndu-ne că ne-am pierdut busola nu ne va oferi o cale de înaintare […]. Europa și America de Nord sunt parteneri indispensabili”. Nu a trecut mult timp până când Președintele Macron a re-echilibrat balanța hiper-optimismului: „SUA au traversat o perioadă în care au regândit relația cu Europa”, motiv pentru care „avem nevoie de o strategie europeană care să ne regenereze și să ne transforme la loc într-o putere politică de valoare strategică”.

Întrebat fiind dacă rămâne la poziția privind nevoia de a implica Rusia în viața continentului european, Președintele francez a răspuns: „politica europeană față de Rusia a dat greș și, din moment ce nimeni nu dorește să înfrunte direct Rusia, singura opțiune este de a avea un dialog pentru a armoniza divergențele […]. A fi sfidător, dar de pe poziții de slăbiciune, nu este o opțiune de politică, este un sistem total ineficient”. „Nu sunt nebun!”, a ținut să precizeze Macron.

Tot tehnologia, bat-o vina!

În sfârșit, una dintre preocupările centrale ale ediției de anul acesta este competiția tehnologică, descrisă în analizele de profil în termeni precum „noul Război Rece”, „Războiul Rece tehnologic”, „Războiul Rece 2.0”. În epicentrul acestei competiții, a acestui „Război Rece”, dacă doriți, se află bătălia pentru Inteligența Artificială (IA); bătălia pentru infrastructura tehnologică și fluxul de date care o fac posibilă, ambele legate de tehnologia 5G.

Atât raportul conferinței din 2020, cât și discuțiile care au avut loc până în momentul scrierii acestui articol, identifică, în mod corect, după părerea mea, IA drept o tehnologie cu valoare strategică, de a cărei evoluție depind creșterea economică, securitatea națională, capacitatea de a gestiona schimbările climatice, evoluția forței de muncă etc. Valoarea sa strategică a crescut într-atât de mult încât se poate spune că, în zilele noastre, competiția pentru supremație tehnologică – pentru supremație, în general – este o competiție între algoritmi, meta-date, micro-cipuri și infrastructuri de stocare.

Din acest punct de vedere, așa cum se arată și în raport, Europa acuză o severă rămânere în urmă, se află într-o situație „structural dezavatajoasă” față de cei doi mari competitori, SUA și China. Printre „dezavantajele structurale” se numără: „inexistența giganților tehnologici, a superstarurilor din industriile digitale”, „fragmentarea piețelor, inclusiv a piețelor de capital”, sau „absența unui sistem unitar de taxare”. Cu alte cuvinte, nicăieri nu devine mai clară suferința „structurală” a Uniunii: aceea că este, așa cum s-a mai spus, construcție lăsată la jumătate.

Rădăcina adâncă a stării de spirit Westlestness – neliniștea cu privire la posibila apariție a post-Occidentului – pare să aibă de-a face (și) cu tehnologia, după cum sugerează într-un editorial recent și Judy Dempsey (Carnegie Europe). În acest plan, avem de-a face cu o competiție nemiloasă, de tip „all-or-nothing”, „câștigătorul-ia-tot”; competiție care are loc atât între statele aflate în cursă, dar și între giganții tehnologici întruchipând forța statelor respective.

Pentru a se vindeca de Westlessness, „Occidentul” – stare de spirit, geografie, sau ambele – pare să aibă nevoie de o alianță strategică în domeniul tehnologic și al tehnologiilor sale reprezentative, Inteligența Artificială și infrastructura 5G. Cu greu putem identifica un alt domeniu în care Europa – piesă-cheie a „Occidentului” – să pară atât de sfâșiată de o iminentă alegere, să fie sedusă de tentația unor noi combinații, de teamă că, altfel, nu va reuși să se insereze în noua arhitectură de putere la nivel global. Motiv pentru care estimez că tema alianțelor strategice în domeniul tehnologic va figura pe agenda Conferinței de la München și în anii ce vin.

Autor

Alina Bârgăoanu

Alina Bârgăoanu este profesor universitar, decan al Facultății de Comunicare și Relații Publice (SNSPA); membru al consiliului consultativ al Observatorului European pentru Media Digitale (European ... vezi toate articolele