Consensul politic, o grozăvie utopică

În ultima vreme, unii dintre cei mai tineri politicieni ai momentului își aruncă, reciproc, săgeți peste faldurile stindardelor lor de partid. Duri și neiertători. E limpede că n-au de gând să ia prizonieri.

În general, îmi place impetuozitatea/incisivitatea celor mai tineri comunicatori ai vechilor partide, cu condiția ca săgețile lor să fie unele cinstite, curate, neîmbăiate în otrăvuri letale de cucută, chiar dacă războiul se duce pe viață și pe moarte.

Presupun că, o luptă, cu cât e mai crâncenă, cu atât mai mult are nevoie și de o doză necesară de chibzuință și diplomație.

Cu puține zile în urmă, aproape imediat după ce a fost achitat în dosarul „mărturiei mincinoase”, liderul ALDE, Călin Popescu Tăriceanu a făcut câteva considerații legate de unele modificări aduse actului de justiție, considerate de unii cel puțin revoltătoare.

SOCIAL Cât plătesc turiștii pentru o porție de ciorbă sau tocăniță în stațiunea Durău. Aici s-a deschis una dintre primele pârtii din țară, în acest sezon

00:13

JUSTIȚIE Acuzații grave ale judecătoarei Raluca Moroșanu în ultimul interviu, dar fără dovezi

00:00

Dincolo de mutările/compromisurile/strategiile sale politice – sau tocmai pentru toate acestea la un loc -, nu se poate spune că Tăriceanu este un politician fără experiență. Un novice pe care să-l prinzi cu spatele descoperit în bătaia puștii.

Iar în cazul de față, consider că spusele lui au acoperire.

„Pentru a putea face modificări cu adevărat de esență în justiția din România trebuie să ajungem la un consens politic major„, a spus Popescu Tăriceanu

Stabilitatea politică/juridică/economică a unei țări se realizează – trebuie să acceptăm asta, odată și odată – numai prin consens, indiferent de cine și pentru cât timp are puterea politică.

Altfel, crezând că poți impune „stabilitate” cu forța, cu barosul, cu arma, ori cu secera și ciocanul, nu faci altceva decât să speri că o dictatură (indiferent de felul ei) poate pune în ordine piesele unui puzzle care, în esență, și-ar dori să înfățișeze liniștea unui stat de drept.

E limpede că modificările/reformele/construcția, nu numai a justiției, ci în oricare domeniu – sănătate, educație, apărare, siguranță, transporturi -, au nevoie de consens politic.

Fără acesta, iată-ne ajunși, astăzi, în în care ne aflăm: într-o fundătură a instabilității.

Cu excepția integrării în NATO și UE, clasa politică românească nu a fost în stare să producă niciun alt consens: spitalele au fost deschise, închise și redeschise; școlile deschise și închise; autostrăzile desenate și redesenate doar pe hârtie; justiția, folosită ca o armă a unei puteri vremelnice împotriva alteia, rezultând, război care a lăsat în urmă un număr important de victime colaterale – vieți, familii, cariere și afaceri distruse.

Evident, în acest context o să apară, inevitabil, întrebarea: „Da, dar cine a început?! Cine a lovit primul și de ce?!”

Cu siguranță, niciuna dintre tabere n-ar fi mulțumită cu răspunsul primit, întrucât n-ar putea formula unul satisfăcător.

Eu cred că „principalul vinovat” sunt toți cei care au dezbinat această națiune, cât, unde și cum au putut să facă asta. Și mulți au încercat, din răsputeri. Cu toții o știm foarte bine.

În consecință, consider că afirmația lui Tăriceanu, în esență, este corectă.

Dar așa cum spuneam, lupii tineri – din politică și nu numai – vor să renunțe la diplomație și temporizare. Iar unii au reacționat dur și imediat, țintindu-și fără menajamente, partenerul de coaliție.  

„Pe domnul Tăriceanu l-am apreciat și criticat în acești ultimi doi ani. Însă azi este pentru prima dată când pur și simplu mă sperie! Și o spun ca cetățean, nu ca politician. Mă sperie pentru că realizez din ce declară că este complet rupt de realitate. Un lucru înspăimântător, cel puțin pentru mine!”, susține, fără drept de apel, Liviu Pleșoianu.

Avocata Ingrid Mocanu se declară, și ea, la fel de surprinsă de „clemența” lui Tăriceanu, ba, se dovedește încă și mai neiertătoare, propunând chiar ok-ul majorității, care să-l arunce pe șeful ALDE în mâinile DNA: „Domnul Tăriceanu vrea modificări numai în acord cu USR și PNL?! Adică cei ce susțin că prin OUG lumea trebuie băgată la pușcărie? Doamne-Dumnezeule! Acest individ vrea să fie președinte? Și acolo cum va guverna? Prin acord cu SRI, SPP; STS, etc. Pentru reformarea justiției am eu o propunere: aviz pentru Tăriceanu în Parlament … să meargă la „onorata” să își dovedească și el (din nou) nevinovăția… că asta cu norocul și ghinionul e uneori relativă”.

Da, tinerețea în politică nu mai are vreme de strategii, de discuții, de consens. Ești tânăr, ai majoritate, dai sentințe. Nu mai ai nevoie nici de bătrâni, nici de strategie, nici de experiență.

O fi și asta o soluție, până la urmă, dar pentru cât timp?!

Întrucât, ceea ce vrea să spună Tăriceanu, acum, este că, dacă ar fi existat consens în luarea deciziilor, nici administrația Băsescu-Boc n-ar fi generat lucruri „pe proprie răspundere”, și nici după ce vor pleca de la putere PSD-ALDE-UDMR, cu „reforma” încheiată, nu s-ar putea aplica, pur și simplu, strategia posibilă și deja anunțată a altui lup tânăr, fără diplomație și fără experiență – Andrei Caramitru: „Înțeleg că PSD vrea să dea OUG-uri cu efecte juridice retroactive (ceea ce este clar neconstituțional) – ca să anuleze procese judecate în trecut și să scape de condamnări date deja. Vreau să le zic clar: nu vă jucați cu focul. Dacă așa ceva devine posibil și acceptat ca fiind constituțional – de ce nu am da și noi un OUG retroactiv în prima zi de guvernare care să anuleze tot ce ați făcut voi și să vă și arunce în pușcărie imediat pe toți? Ce ne-ar împiedica dacă există precedent?„.

Chiar așa: ce altceva ar putea împiedica toate modificările strâmbe din justiție, produse ciclic, revanșard și distructiv, dacă nu o reformă adevărat în deplin consens?!

Chiar dacă asta pare, acum/aici, o utopie grozavă.