Conspirația proștilor și imposibila conviețuire

În primul rând este numărul oamenilor competenți implicați în scoaterea căruței din noroiul parcă etern al eșecului, tragedie care ne plasează, după Siria, drept cea mai mare exportatoare de refugiați ai silei și ai imposibilei conviețuiri. Suntem țara care exportă cel mai mult creier din UE, procent care ajunge la 20% imigrație intelectuală. În al doilea rând se micșorează numărul oamenilor și instituțiilor care colaborează sau au aceeași opinie sau direcție. Practic, țara e blocată. Sluga este cel mai căutat model al adminstrației, iar prostul tenace este pontul prin care poți ajunge „un om mare”. Contraselecția este regula de aur. 

Spațiul public a ajuns un peisaj bruegelian de bâlci, în care mașinuțele electrice se izbesc într-un continuum mobile și în care cei mai căutați specialiști ai binelui public sunt haterii și acoperiții serviciilor secrete, estimp ce Miron Cozma comentează la teve istoria Casei Regale.

Hăul dintre rural și urban devine o antiteză sociologică, în care deștepții de la oraș îi disprețuiesc pe proștii asistați de la țară care votează PSD-ul, devenit o obsesie a urii publice autofage. Adevărul și elitele profesionale contează cel mai puțin, iar Justiția a ajuns la cote de neîncredere populară fără precedent într-o țară care, paradoxal, are cea mai bună poziționare de la Decebal încoace în „rankingul” statelor de drept: „World Justice Report” ne plasează pe locul 29 în topul țărilor cu state de drept la nivel mondial.

Pe plan extern, România contează mai puțin decât pe vremea dictaturii ceaușiste, iar miniștrii de externe ai grupului de la Vișegrad schimbă subiectul pe holurile Bruxelles-ului când apar românii, ca nu cumva să afle americanii ce pun la cale pentru săptămâna viitoare. În jurul nostru avem mai mulți dușmani decât prieteni, iar bulgarii au ajuns să ne ia la mișto, dacă ne uităm la ultima declarație a premierului Borisov vizavi de încercările de a construi împreună niște poduri peste Dunăre: 

„De șapte ori facem întâlniri cu colegii români, iar două luni mai târziu ei sunt în arest, unul câte unul, unul câte unul. Și când tocmai am convenit pentru un al treilea pod (peste Dunăre – n.red.) și căutăm finanțare pentru celelalte două, ei nu mai sunt, pentru că intră în închisoare. Acum trebuie să facem din nou întâlniri. Iar cel de-al treilea pod cu România este deosebit de important, pentru că sunt multe bănci care vor să dea credite”. 

Dacă mai punem la socoteală și vizita premierului nipon cu avionul de investitori pe tatamiul dâmbovițean, aflat în knock out tehnic din patru-n patru luni, peisajul este departe de a fi altceva decât un salon pustiu de terapie intensivă. 

Președintele a ajuns și el la perplexitate existențială în declarațiile publice: „Dar ce decizie este aceasta pe care trebuie să o iau eu!?”(Cotroceni, la căderea celui de-al doilea guvern PSD-ALDE și nominalizarea celui de-al treilea). 

Serviciile secrete au invadat toate puterile din stat devenind un mandarinat anticonstitutional, intreținând subteran toate războaiele destabilizării. 

Scena politică se află într-o gherilă de peste zece ani, iar Opoziția are un singur proiect de reformă, cel al străzii: molestarea oricărui guvern, chiar și pe trecerea de pietoni. 

Societatea civilă a ajuns inamicul „extern” al statului, iar statul a ajuns cel mai mare inamic al cetățeanului. Intelectualitatea s-a isterizat comportându-se ca într-o dispută de peluză a ultrașilor dinamoviști versus steliști, subsumându-se servil în telegrame de susținere politică a unui ministru agramat sau susținând antidemocratic orice metodă de „a scăpa de ăștia”.

PSD-ul, în cea mai precară condiție intelectuală din anii `50 incoace, a ajuns la fundul sacului cu dosare de cadre, apelând la Viorica drept ventriloc cu coc al frustrării dragniste. 

Binele nu se simte prea bine și, vorba Anei Blandiana, „sentimentul dominant este că trăim într-un tur de magie neagră”.