Crin Antonescu: cine se scoală de dimineață…
Crin Antonescu are șansa să fie primul președinte liberal din istoria României. Politician carismatic, nu te poate lăsa indiferent: fie simpatizezi cu el și îi îmbrățișezi ideile, de multe ori radicale și intransigente, fie te scoate din sărite și te poziționezi în tabăra celor care îl urăsc. Are un anumit magnetism, trece sticla, poate face băi de mulțime, calități esențiale pentru un politician de top. Modelul a fost brevetat după Revoluție de Ion Iliescu și Traian Băsescu.
Nu poate fi acuzat că nu ar fi liberal. A fost prea mulți ani „rebelul” sau „nebunul” din PNL, iar această atitudine hipiotă l-a propulsat drept a treia cale în partid. Într-o vreme când jocurile se făceau între gruparea Tăriceanu și cea lui a lui Stolojan, Muscă&Co, el vorbea deschis despre banii încasați de liberali din comisiile de privatizări.
A fost și rămâne un solitar, fără nicio organizație în spate care să-l revendice în mod particular. Nu a avut milă de Dinu Patriciu, rupând rapid orice legătură cu acesta când a simțit că îi este ostil. Mulți au vorbit despre răsucirea în mormânt a Brătienilor pentru că s-a aliat cu pesediștii sau pentru modul dictatorial în care conduce partidul. O temă de campanie care a prins la populație, dar cu puțin adevăr în ea. Brătienii au fost de stânga, în comparație cu conservatorii de dreapta, s-au inspirat din ideile socialiste și au fost dictatori în partid.
Sigur de ideile sale, Antonescu nu poate fi caracterizat drept un partener sau adversar facil. O pot confirma deopotrivă Victor Ponta și Traian Băsescu. Agresiv, dificil, „cu toane”, adept al deciziei unitare, de multe ori prea comod, fără o anumită constanță, Antonescu te poate surprinde azi cu o strategie și un discurs remarcabil, iar apoi dispare, alimentând mitul „când se scoală Crin”.
În politică s-a identificat drept omul mizelor mari. Proiectul Iohannis, formarea USL, respingerea vehementă a ofertelor venite din partea lui Traian Băsescu și ideea „destructurării PDL” îi aparțin într-o măsură substanțială și îi definesc cariera politică.
Toate acestea au făcut din Crin Antonescu drept un bun președinte de partid. Scorul obținut la alegerile locale îi conferă dreptul de a cere PNL să-l urmeze necondiționat. Liberalul trebuie să demonstreze că poate fi și un bun președinte pentru țară, în primul rând un alt model de președinte decât cel al lui Traian Băsescu.
După preluarea guvernării de USL, discursul public al lui Antonescu a început să fie parazitat de cel al lui Victor Ponta. A părut că cedează deliberat principalele atribuții premierului, că golește de substanță instituția prezidențială.
Astăzi îi lipsește un proiect politic de prezidențiabil. Nu poate miza pe faptul că ura față de Traian Băsescu îl impune automat pe fotoliul de la Cotroceni. Și dacă s-ar întâmpla așa ceva, România ar avea de pierdut și nu de câștigat, în lipsa ideilor majore care să-l legitimeze drept șeful statului. Referendumul pentru demiterea președintelui îi poate oferi contextul necesar prezentării proiectului său.
Din start, pleacă cu un deficit de imagine în plan extern. Acțiunea în forță derulată în Parlament, nu poate fi digerată ușor în afara granițelor. Preluarea puterii într-un mod brutal trebuie explicată. Economia României nu poate fi autarhică, iar Crin Antonescu în calitate de președinte trebuie să fie un comunicator excelent. Și în plan intern, Antonescu trebuie să răspundă la întrebări esențiale precum ce tip de republică (sau monarhie) își dorește, care ar trebui să fie prerogativele președintelui și care ale premierului.
Curtea Constituțională îi poate bloca accesul către funcția de președinte interimar, dacă va considera că Antonescu obținut funcția de președinte al Senatului prin încălcarea prevederilor constituționale.
Dar mai presus de toate, referendumul din 29 iulie reprezintă un pariu personal al lui Crin Antonescu, poate fi începutul sau finalul carierei sale politice la nivel înalt.