Cum a devenit Dinu Patriciu magnat. O amintire de la Hilton

Aceasta a fost afacerea care l-a propulsat pe Dinu Patriciu în liga mare a petroliștilor, dar semne de întrebare au apărut încă de atunci și nici astăzi nu este clar cine este responsabil de nerecuperarea de către stat a unei sume de 600 milioane de dolari aferentă tranzacției.

Erau ultimele zile de guvernare ale Convenției Democrate, când prim-ministru a fost Mugur Isărescu, fostul șI actualul guvernator al Băncii Naționale a României. Pe 26 noiembrie 2000 urmau alegerile legislative, în care PDSR-ul avea să câștige la scor.

Conferința a avut loc la Hilton.

Îmi amintesc că am avut o senzație de treabă care trebuia terminată cât mai repede, până noul guvern nu se instala la putere, că se grăbeau să dea rafinăria. Nu a fost vroba de nici o licitație, de nici o competiție, ci pur și simplu de o înțelegere directă între FPS și Rompetrol, adică între Radu Sârbu și Dinu Patriciu.

Petromidia era citată constant printre „găurile negre” de care România trebuia să scape ca să aibă în sfârșit o economie de piață. În 1990 aveam o capacitate de rafinare de 30 milioane de tone, dublă față de consumul de combustibili atunci și de cinci ori mai mare față de cele 6 milioane de tone de benzină și țiței care se consumă în prezent.

A fost o încercare de privatizare cu turcii de la Akmaya, care ar fi trebuit să plătească 725 milioane de dolari, dar a eșuat. Radu Sârbu, care avea atunci frâiele privatiz ării, spune acum pe blogul său că de fapt turcii au fost alungați de serviciile secrete locale care ar fi organizat o ambuscadă, un scandal cu un reprezentant al firmei turcești prins la graniță cu planuri ale rezervelor de țiței din Marea Neagră.

Oficial, informația de atunci era că turcii nu plătiseră suma la care se angajaseră.

Îmi amintesc că am pus întrebarea cine garantează că de data aceasta va fi plătită suma cu care se angajase Dinu Patriciu să cumpere rafinăria, de 50 milioane $, iar Radu Sârbu a dat asigurări feroce: „avem clauze rezolutorii”, nici nu poate fi vorba de neplată.

Miza de fapt era de fapt recuperarea de către stat a unei datorii de 240 milioane de dolari. Patriciu se mai angaja să facă investiții de 225 milioane de dolari în instalații tehnologice și repornirea petrochimiei. Cei 50 milioane dolari urmau să fie plătiți în trei rate, din care prima, de 17 milioane de dolari, în 90 de zile.

Ce s-a întâmplat în realitate? Nu se cunoaște în prezent câți bani a plătit Patriciu în mod efectiv pentru Petromidia, dar în 2003 rafinăria a obținut o rescadențare către stat a unei datorii care între timp crescuse la 600 milioane de dolari, pentru că nu numai că sumele cu care se angajase cumpărătorul nu au fost plătite la timp, dar nici taxele aferente activității din acea perioadă nu au fost achitate.

Rescadențarea s-a făcut printr-o emisiune de obligațiuni care ar fi trebuit răscumpărată de Petromidia în 2010, ceea ce nu s-a întâmplat.

Așa că în prezent statul mai are de recuperat de la Petromidia, care între timp a fost vândută kazacilor de KazMunaiGaz, circa 530 milioane de dolari, după ce 70 milioane de dolari au fost achitați de aceștia. În schimb a primit 44% din acțiunile rafinăriei.

Pe de altă parte, ceea ce a anunțat atunci Dinu Patriciu că vrea să facă din Petromidia, și anume o rafinărie a Balcanilor, până la urmă s-a confirmat. Astăzi rafinăria Petromidia are afaceri de 2,6 miliarde de euro.

Îmi amintesc că după conferință, în holul de la etajul unu al hotelului, Dinu Patriciu a explicat pe larg planurile sale de extindere în Balcani și eram destul de mirat. Cum s-ar fi putut transforma gaura neagră a economiei de până atunci într-o asemenea forță? Dinu Patriciu era foarte convins însă, nu știu dacă erau planurile sale sau ale altor oameni mai experimentați din această industrie din spatele său, dar sunau logic.

„Ne vom extinde în Balcani. Noi nu ne gândim ce spațiu de expansiune avem aici lângă noi. Istoric, România a fost o forță economică în Balcani, trebuie să redevenim”, spunea el atunci. Și când vezi astăzi o rafinărie Petromidia la 500 de km de București, în sudul Bulgariei, realizezi că unele planuri chiar se împlinesc.

Ca cele mai multe privatizări din România și ca dealtfel multe din faptele care s-au întâmplat după decembrie 1989, și această privatizare este înconjurată de foarte multe întrebări și nelămuriri. Cum au reușit un grup de câțiva zeci de oameni să își împartă în felii activele economiei românești sau sau cum le-au făcut cadou altora, români sau străini, probabil că numai istoria sau justiția va stabili.

După cum a spus unul din oamenii cheie din acea perioadă, Mihai Tănăsescu, fost ministru de finanțe în perioada 2000-2004 și unul din cei care au semnat ordonanța de transformare a datoriilor Petromidia în obligațiuni pe 7 ani, când l-am întrebat în 2007 la vânzarea Petromidia către KazMunaiGaz de ce acceptat statul o asemenea soluție:

„Asta a fost soluția la vremea respectivă. Decât închiderea, am preferat să încasăm dobânda în fiecare an. Din câte știu eu, în toată această perioadă statul a încasat din impozite și taxe 2 miliarde $ din faptul că rafinăria a funcționat, plus dobânda în fiecare an de circa 30 milioane $.” . „Trebuie citit foarte atent contractul. Contractul de privatizare nu a fost la Ministerul de Finanțe, nu l-am citit niciodată, și cred că nici dumneavoastră nu l-ați citit.”