Cum a îndreptat Ministerul român al Educației turnul din PISA

Pentru că testele arată un lucru simplu și amar: rezultatele elevilor români sunt, la nivel european, pe unul din ultimele trei locuri, pe care ne învârtim alături de Cipru și Bulgaria, dar și în ultima treime la nivelul celor 72 de nații care participă la studiu.

Pentru cine nu este familiarizat, studiul PISA (Programme for International Student Assessment) este realizat de OECD (Organisation for Economic Co-operation and Development) și evaluează în ce măsură elevii aflați aproape de finalul perioadei de educație obligatorie, la vârsta de 15 ani, dețin competențele-cheie, cunoștințele și deprinderile de bază necesare pentru continuarea studiilor, cât și pentru participarea la viața socială sau pentru integrarea pe piața muncii. Au participat cam jumătate de milion de elevi din cele 72 de state, iar din România cam 5.000 de tineri.

Iar rezultatele arată că patru elevi români din zece nu sunt în stare, la 15 ani, să priceapă un text scris, să-l interpreteze corect, cum nu pot face legătura între suferința fizică și plimbatul pe caniculă și nici nu pricep relația dintre grosimea atmosferei și arderea meteoriților. În Europa, 16 state din 28 punctează cu mai mult de doi elevi în această situație, ceea ce ridică un semn de întrebare asupra eficienței sistemelor de învățământ. Aici lucrurile devin nuanțate, pentru că nu se măsoară direct eficiența sistemului de învățământ, adică dacă elevul ține minte anii de domnie ai unui rege, ci capacitatea educației de a pregăti tânărul pentru lume – gândire, asocieri, relații de tip cauză – efect.

Dincolo de numărul de puncte și de comparațiile cu o nație sau alta, rezultatele elevilor români se situează mult sub media OECD, și la citire, și la matematică și la științe. Faptul că alături de noi se află și alte țări, dintre care unele mai bogate sau cu PIB mai mare nu are nicio relevanță, pentru că, repet, eșecul este al sistemului. Iar soluții se puteau găsi – este cazul micuței Estonii, care punctează foarte bine, alături de sisteme de învățământ recunoscute, cum este cel din Finlanda.

Concret, sistemele de educație care au succes aparțin națiilor unde valorile educaționale se situează peste alte lucruri, credință indusă de sistem și de liderii sociali.

Doi: trebuie ambiție și dorința de a învăța, de a dobândi acele abilități care să te califice în strungărie, administrarea unei companii sau conducerea unui minister sau a unui oraș.

Trei: trebuie spus că un corp profesoral, fie el și de elită, nu valorează nimic într-un mediu corupt sau birocratic și nu va obține niciodată rezultate bune.

Patru: este nevoie de o uniformizare a excelenței și de o egalizare a șanselor, care să aducă profesorii cei mai capabili în clasele cu cele mai mari probleme.

Poate că marile probleme ale României nu sunt acum durata ciclului gimnazial sau banii alocați învățământului, ci dorința familiei de a-și instrui odrasla, modul în care aceasta percepe importanța educației pentru viitorul său, mândria profesorului de a preda și calitatea mediului în care ajunge tânărul odată „instruit”.

Iar ministerul, dacă tot a aflat datele comunicate de OECD, ar fi trebuit nu să comunice cum a crescut scorul elevilor la știință cu câteva puncte ci să înființeze un departament de criză care să ne scoată din zona mediocră în care ne aflăm acum și să încerce să ne ducă măcar în zona primelor zece nații.

Este singura măsură care ar putea face diferența între un popor și o populație(dacă aveți peste 15 ani ar trebui să vă imaginați ce vreau să spun).