Cum ar fi să avem un președinte român al Consiliului European

„Alarmă! Dispută dură cu Ucraina, izolare în UE, îndepărtare de domnia legii și de independența justiției, atacuri la ONG-uri și la presa liberă – asta e strategia partidului Lege și Justiție sau un plan al Kremlinului? Prea seamănă ca să poți dormi liniștit”, a postat Tusk. Premierul polonez de atunci, Beata Szydlo, a replicat că Tusk „n-a făcut nimic pentru Polonia” din postura lui de președinte al Consiliului European și că acum se folosește de această funcție ca să atace Polonia, iar ministrul de externe l-a acuzat că n-a fost în stare să-și asigure un rol activ în politica europeană și de asta încearcă acum să se amestece din nou în politica internă, ținând cont de speculațiile că Tusk se pregătește pentru o candidatură la președinția țării în 2019, când își încheie mandatul la Bruxelles.

O întâmplare de acest fel ar părea plauzibilă și într-un viitor în care România ar fi dominată tot de PSD sau de alte partide mai agresive decât PSD în materie de naționalism, iar președintele Klaus Iohannis, devenit președinte al Consiliului European în locul lui Tusk, așa cum susțin zvonurile publicate la noi în ultima lună, ar reacționa la vreo decizie care nu ar fi pe plac Bruxellesului. Sau poate doar pare plauzibilă, căci deosebirile față de situația lui Tusk sunt importante.

Tusk n-a funcționat niciodată în politica internă poloneză ca factor simbolic, precum Iohannis, ci a fost politician activ – fondator și lider al partidului său, Platforma Civică (PO), locomotivă a acestuia în alegerile din 2007 și 2011 (unde PO a învins PiS – Lege și Justiție, actualul partid de guvernământ) și de două ori ales prim-ministru. Jaroslaw Kaczynski, șeful PiS, declara în 2014 că abia așteaptă ca Tusk să plece la Bruxelles ca să scape de el (cam cum ar gândi probabil orice lider PSD dacă ar fi cert că Iohannis are șanse la o funcție în UE), dar în primăvara lui 2017, aceeași Beata Szydlo a fost singura din cei 28 de șefi de state și guverne din UE care s-a opus, cu scandal, unui al doilea mandat al lui Tusk la Bruxelles (ceea ce e improbabil să facă vreodată românii în raport cu Iohannis). PiS l-a acuzat pe Tusk că a trădat Polonia, prin felul cum a coordonat din partea UE criza refugiaților și prin faptul că a amenințat guvernul de la Varșovia cu sancțiuni dacă nu acceptă cota de refugiați repartizată de la Bruxelles.

În ceea ce-l privește, Iohannis s-a comportat remarcabil de neconflictual, în ultimele luni mai ales: n-a încurajat instabilitatea politică (desemnarea Vioricăi Dăncilă ca premier), nu a inițiat nicio dispută și a limitat impactul celor apărute (revocarea Laurei Kovesi de la DNA), a menținut relații civilizate cu toți actorii politici (s-a întâlnit cu Liviu Dragnea în loc să refuze pe motiv că e „penal”). Singurele arii unde a vrut să se pronunțe au fost trei: lupta anticorupție, unde a susținut-o total pe Kovesi (lupta anticorupție fiind la ora actuală singurul nostru produs considerat vandabil pe piața ideilor de revitalizare a proiectului european), plus două chestiuni arzătoare în dezbaterile europene de acum: bugetul UE după Brexit, unde s-a declarat pentru majorarea contribuțiilor din partea statelor membre, și modul de alegere a viitorului președinte al Comisiei Europene în 2019, unde s-a declarat în favoarea sistemului Spitzenkandidat (capul de listă al partidului care câștigă majoritatea în Parlamentul European devine președinte, în loc să fie cineva selectat de Consiliul European și apoi supus votului PE).

Toate cele trei poziții coincid cu ceea ce vrea Germania și nu e greu de văzut că o înlocuire a lui Tusk cu Iohannis ar însemna pur și simplu o nouă voce a Germaniei la vârful UE. În 2014, Tusk a fost uns fiindcă l-a susținut Angela Merkel, iar ceilalți membri ai Consiliului s-au raliat pe rând poziției ei. Contracandidata lui Tusk, social-democrata daneză Helle Thorning-Schmidt, a pierdut susținerea cancelarului german după ce Federica Mogherini a fost selectată pentru funcția de reprezentant pentru politica externă a UE, or, doi oameni de stânga ar fi fost prea mult pentru două poziții de vîrf în UE. Opțiunea lui Merkel pentru Tusk a fost fără riscuri, întrucât polonezul a promovat ca șef al Consiliului pozițiile dorite de Germania. E posibil și acum ca Germania să-și aleagă un favorit din Est (l-ar putea alege și din țările sudice sau nordice, numai că primele deja au marcat o funcție la vârful UE prin portughezul Mário Centeno, pe care Germania și Franța au convenit să-l desemneze la conducerea Eurogrupului, grupul miniștrilor de finanțe din zona euro).

Dacă ar fi așa, probabil că președintele român ar fi potrivit, fiindcă România e o țară care n-are nici ambiția de a contra UE la fiecare pas, ca Grupul de la Vișegrad, nici ostilitatea specifică la adresa Rusiei afișată de baltici, iar Klaus Iohannis n-are veleități de lider regional și nu s-a remarcat nici prin inițiative deosebite, nici prin vreun stil de lucru capabil să-i creeze un profil mai vizibil la Bruxelles. De ce ar fi însă un atu să te definești doar arătând că nu ești ca alții? Răspunsul politicos e că atribuțiile președintelui Consiliului fac necesar un mediator, un tip capabil să organizeze negocieri și să concilieze puncte de vedere divergente între șefii de state și de guverne din țările membre, nu un lider capabil să imprime direcția UE printr-un grup de comisari specializați, așa cum e nevoie la șefia Comisiei Europene.

Un răspuns mai nepoliticos ar fi că UE, ca forță politică, n-a făcut niciun pas înainte față de 2009, anul când primii ocupanți ai funcțiilor create prin Tratatul de la Lisabona nu erau niște personalități politice cu anvergură, ci niște oameni cunoscuți doar la ei în țară – belgianul Herman van Rompuy ca președinte al Consiliului European și britanica Catherine Ashton ca reprezentant de politică externă al UE. Fostul ministru de externe suedez Carl Bildt critica atunci această opțiune pentru o „soluție minimalistă” care ar reduce „șansa UE de a avea o voce distinctă în lume”. Dar filozofia aceea s-a păstrat. Mai nou, suprapunerile și ciocnirile apărute între instituțiile UE au făcut ca șeful Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, să propună chiar comasarea funcțiilor de președinte al Consiliului și de președinte al Comisiei, cu sensul clar că prima e cea inutilă. Deja ideea de Spitzenkandidat va reduce din atribuțiile Consiliului.

Ar putea însă un președinte al Consiliului să fie un politician dornic ca UE să devină, din vocea Germaniei, „vocea distinctă în lume” la care visa Bildt? Publicația Politico îl socotește pe premierul olandez Mark Rutte drept „cea mai proeminentă voce liberală în Consiliul European și un candidat bine poziționat pentru a-i succeda lui Donald Tusk la șefia Consiliului în 2019″. Rutte are intenția de a umple golul creat de Brexit, încercând să formeze o coaliție de țări capabile să contrabalanseze dominația franco-germană în UE sau să funcționeze ca un al treilea centru de greutate pe lângă ele. Politico se întreba dacă Rutte va alege să susțină dorința franco-germană de stimulare a integrării UE sau va prelua rolul Marii Britanii de cenzor pragmatic, răspunsul fiind că va alege de fapt ambele variante.

La 2 martie, Rutte și-a expus la Berlin viziunea asupra viitorului UE după Brexit, în care „perspectiva romantică” a federalismului ar urma să fie înlocuită de „o comunitate de valori și un parteneriat între 27 de state suverane”. Comisia Europeană ar ceda mult din atribuții statelor, „întrucât Bruxellesul servește statele membre, nu invers”: ele ar controla (posibil prin Consiliul European) regulile de disciplină bugetară și viitorul Fond Monetar European, bugetul UE ar fi redus și alocările către state ar fi condiționate de reforme structurale, iar dimensiunile de bază ale cooperării ar rămâne integrarea pieței serviciilor și securitatea (lupta contra criminalității, întărirea frontierelor, un nou sistem comun de acordare a azilului pentru migranți). După Rutte, numai așa ar putea UE să-și recâștige credibilitatea și să combată ascensiunea extremiștilor.

Discursul lui Rutte a făcut deja valuri în Europa, mai ales că a fost programat înadins înaintea alegerilor din Italia, unde extremiștii care au tot strigat în campanie că italienii „n-ar trebui să fie sclavii Berlinului și ai Bruxellesului” sunt bine cotați în sondaje. E greu de prevăzut dacă Rutte va izbuti să adune suficient sprijin încât să candideze cu o astfel de viziune la Consiliul European ori dacă ea e mai bună pentru UE decât cea franco-germană. Pentru noi însă e important acum să aflăm că există și această perspectivă și, atunci când mai auzim speculații despre viitorul președinte al Consiliului European, fie el român sau nu, să știm ce înseamnă și ce se poate face cu această funcție.