Cum au ajuns bolșevicii de la CCR să sfideze voința poporului

Înainte de consultările din 4 iunie cu partidele, președintele Iohannis a spus că referendumul pentru revizuirea Constituției „pentru implementat ce s-a votat până acum” trebuie organizat cât mai repede, suprapus ori cu prezidențialele din 10 noiembrie, ori cu localele sau parlamentarele de la anul. Iohannis a insistat că nu trebuie introduse în proiectul de revizuire a Constituției și alte schimbări, așa cum ar fi dorit partidele, pentru că „avem rezultatul foarte pozitiv al unui referendum și acest rezultat trebuie implementat acum”. Zis și făcut: în aceeași zi, la 1 iulie, PNL-USR-PMP-Pro România și PSD-ALDE au depus proiecte de lege pentru revizuirea Constituției conținând variante diferite de aplicare a rezultatelor referendumului.

La 18 iulie, CCR a discutat ambele proiecte și a apreciat că propunerile lor pe tema excluderii persoanelor condamnate de la accesul în funcții publice și pe tema limitării ordonanțelor de urgență sunt constituționale, mai exact au nevoie de câteva îmbunătățiri și apoi pot face obiectul unui nou referendum (de astă dată unul constituțional, nu consultativ) la toamnă sau când vor dori inițiatorii să-l convoace. CCR a respins însă ca neconstituționale alte propuneri: ca Președintele să nu mai poată da grațieri pentru infracțiuni de corupție (propunere inclusă în ambele proiecte) și ca Parlamentul și Guvernul să nu mai aibă drept de inițiativă legislativă în privința amnistiei și a grațierii pentru fapte de corupție (propunere PNL-USR). CCR a arătat că astfel de interdicții încalcă principiul egalității în fața legii, garanție a drepturilor și libertăților fundamentale, și afectează nepermis exercitarea puterii publice de către Președinte și Parlament, cărora le revine aprecierea oportunității măsurilor de amnistie și grațiere.

Înainte de referendum, mulți juriști și nejuriști au atras atenția că e neconstituțional să interzici amnistia și grațierea pentru o singură categorie de infracțiuni, deci întrebarea „Sunteți de acord cu interzicerea amnistiei și grațierii pentru infracțiuni de corupție?” e pusă doar ca să aprindă sentimentul justițiar în votanți. Dar contraargumentul a fost mereu același: nu e un referendum de revizuire a Constituției, unde CCR să dea aviz prealabil (cum a fost cel de toamna trecută cu definirea familiei), ci un referendum consultativ („pe probleme de interes național”, cum are dreptul să inițieze Președinția). Și tocmai de asta e în eroare șeful PNL, Ludovic Orban, când se declară surprins de decizia de acum a CCR după ce luna trecută validase referendumul lui Iohannis. În realitate, CCR n-a avut treabă niciodată cu conținutul acestui referendum; ea doar a confirmat în martie că se pot organiza referendumuri concomitent cu alegerile, iar la sfârșitul lui iunie a validat referendumul din punct de vedere procedural.

Asociația APADOR-CH atrăgea atenția încă de la începutul lui mai că întrebările de la referendum „se vor constitui într-un simplu sondaj de opinie național”, pentru că legiferarea în acord cu ele ar presupune revizuirea Constituției. Un astfel de proiect de revizuire ar trebui supus avizului CCR (cum a fost acum cu cele două proiecte de revizuire depuse de PNL-USR și PSD-ALDE) și în final votului cetățenilor. Tocmai de asta, APADOR-CH făcea trimitere la o decizie din 2011 a CCR care recomanda ca dintre „problemele de interes național” supuse referendumurilor consultative prezidențiale să fie excluse cele a căror rezolvare necesită revizuirea Constituției, pentru ca electoratul să nu mai fie chemat de două ori să voteze pentru una și aceeași temă, întâi la referendumul consultativ, a doua oară la cel constituțional.

Juriștii lui Klaus Iohannis și ai partidelor știau însă foarte bine (ori ar fi trebuit să știe) că orice proiect de revizuire a Constituției cu asemenea conținut va fi respins scurt de CCR cu argumentul art. 152, alin. 2 din Constituție: „nicio revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor și a libertăților fundamentale ale cetățenilor sau a garanțiilor acestora”, iar egalitatea în fața legii este o garanție a drepturilor fundamentale, așa cum spune Carta drepturilor fundamentale a UE și cum a reamintit CCR în decizia din 18 iulie. În schimb, alegătorii care au votat „da” la 26 mai și-au imaginat că așa vor obține interzicerea amnistiei și a grațierii pentru corupți, iar acum, când au văzut că nu e nici pe departe așa, necunoașterea legilor îi face pe mulți să se simtă frustrați și să caute să dea vina pe cineva – nu pe președintele Iohannis sau pe partidele care susțin senin această desfășurare demagogică, ci tocmai pe CCR, cea care i-a adus cu picioarele pe pământ.

Nici pomeneală însă ca partidele să-și informeze însă măcar acum alegătorii că întrebarea cu amnistia și grațierea n-avea cum să se transpună în Constituție. Fruntașii opoziției s-au repezit să înfiereze CCR și să se plaseze în fruntea unei imaginare lupte contra celor ce îndrăznesc să încalce „voința poporului”. Dan Barna, USR: „Actualii judecători ai Curții Constituționale au dovedit din păcate, încă o dată, că sunt vârful de lance al penalilor din politica românească.” Cosette Chichirău, USR: „Nouă judecători întorc votul câtorva milioane de români?! Curtea Constituțională trebuie DEPOLITIZATĂ URGENT!” Ludovic Orban, PNL: „Această decizie este contrară voinței exprimate de cetățeni la acest referendum.” Rareș Bogdan, PNL: „Constituția României: Art. 2 – Suveranitatea. (1) Suveranitatea națională aparține poporului român.”

Nici politicienii, nici formatorii de opinie care le țin isonul nu i-au corectat pe paginile lor de Facebook pe sutele de indignați plini de idei aberante: demiterea imediată a judecătorilor Curții, desființarea CCR, transformarea ei în secție subordonată ÎCCJ, schimbarea Constituției în așa fel încât să nu mai fie nevoie de avizul CCR, numirea membrilor CCR direct de către magistrați, revoltă cu furci și topoare contra CCR. Așa arată furia stârnită cu bună știință de juriștii de la Cotroceni și de la partide: „Conceptul de stat in mintea ccr istilor este ceva ce tine de cea mai neagră dictatură bolsevica”, „Dizolvarea actualei CCR și pana la modificarea Constituției privind criteriile de numire a membrilor CCR, atribuțiile acesteia sa fie preluate de ICCJ”, „Ccr trebue desfiintat de urgenta daca nu va fi rau de Rominia” sau „Desfințații odată, parcă poporul ieste suveran. Nu adunătura de hodorogi???”

Mai jalnică decât spectacolul de populism dat de opoziție n-a fost decât reacția celor din PSD-ALDE, care ori au tăcut, ori au sărit la gâtul președintelui Iohannis, cum a făcut Călin Popescu-Tăriceanu, cerându-i demisia pe motiv că a „momit poporul să facă un joc contra democrației însăși”. Dacă e așa un joc contra democrației, atunci de ce însuși Tăriceanu a semnat alături de Marcel Ciolacu proiectul PSD-ALDE de revizuire a Constituției în acord cu rezultatul referendumului? Doar era un vot consultativ, pe care îl puteau ignora exact cum l-au ignorat pe precedentul, cel din 2009 cu micșorarea Parlamentului. Aceasta este însă o altă formă a populismului: iată cum chiar noi, cei acuzați că ținem cu corupții, facem proiecte așa cum vrea poporul, deși știm oricum că vor conține prevederi neconstituționale. De asta și tace PSD: ei și-au făcut datoria, și-au depus proiectul; de ce ar reacționa, când nu i-a interesat decât să bifeze că ascultă de popor?

Unii justițiari de Facebook au ajuns să reclame, ori din analfabetism juridic real, ori din zel propagandistic, că de fapt CCR nici n-are sau n-ar trebui să aibă dreptul să examineze propunerile de modificare a Constituției, din moment ce orice modificare „dorită de popor” va fi automat în dezacord cu Constituția în vigoare și deci va fi respinsă. Același art. 152 spune însă la alin.1: „Dispozițiile prezentei Constituții privind caracterul național, independent, unitar și indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independența justiției, pluralismul politic și limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii.” Aceeași prevedere a figurat și în Constituția dinainte de 2003. Când a avizat proiectul de revizuire din 2003, CCR a explicat în decizia de atunci că are competența de a examina constituționalitatea proiectului în funcție de articolul de mai sus și de „respectarea prevederilor tratatelor internaționale în materia drepturilor omului, la care România este parte”.

Iar dacă e vorba de tratatele la care România este parte, justițiarii revoltați pot consulta, de exemplu, o opinie din 2013 a Comisiei de la Veneția care reafirmă legalitatea amnistiei și a grațierii ca măsuri de clemență folosite în statele membre ale Consiliului Europei. Comisia rezuma sistemele existente, arătând că amnistia e de obicei o prerogativă a legislativului, iar grațierea e de obicei o prerogativă a șefului statului. Textul opiniei trimitea la recomandarea CM/Rec (2010)12 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei pe tema justiției, care precizează că „exceptând deciziile de amnistie, grațiere și alte măsuri similare, puterea executivă și cea legislativă nu trebuie să ia decizii care invalideze deciziile puterii judecătorești” și că amnistia și grațierea „există în orice democrație și justificarea lor poate fi găsită în înaltele principii umanitare”.

În cazul nostru, aceasta înseamnă că șeful statului ar trebui să aibă în continuare latitudinea de a grația sau nu o persoană săracă sau bolnavă, condamnată pentru o faptă de corupție cu prejudiciu derizoriu, exact așa cum are latitudinea de a grația pe cineva condamnat pentru un furt minor (furtul nu este infracțiune de corupție). Am văzut furioși de pe net convinși că toți condamnații pentru corupție sunt privilegiați care fură milioane ori iau șpagă. Conform Codului penal, darea de mită este însă infracțiune de corupție și se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani (un exemplu recent: Serviciul Județean Anticorupție Mureș a anunțat că a fost condamnat la 2 ani și 4 luni cu executare un localnic prins că își conducea mașina într-o zonă cu restricții și care a dat unui polițist 50 de lei ca să nu-l amendeze). Dacă Klaus Iohannis e așa de dispus să desființeze prerogativa prezidențială de a acorda uneori grațieri unor oameni de rând, înseamnă că ori n-a primit astfel de cereri de grațiere, ori nu l-au interesat – și așa a ajuns să fie și el convins că toți condamnații pentru corupție sunt celebrități ca Monica Iacob-Ridzi sau medicul Mencinicopschi, cei cărora el le-a refuzat în 2015 cererea de grațiere.