Lumea întreaga, grație, mass-mediei a urmărit întrecerea, contracronometru, a oamenilor de știință, a tehnicienilor și a specialiștilor în scufundări, din varii țări, pentru salvarea celor 13. Dintr-o imprudentă orientare asupra grotelor subterane, ca și a vremii ploioase, ei păreau destinați morții sacrificiale. Aparțin doar unui spațiu, vorba Poetului, de mituri și eresuri. Din fericire, n-avea să fie așa! La vremea când SOS-ul autorităților tailandeze a alertat lumea, ea, lumea, era sedusă de Campionatul mondial de fotbal. Care, la fel ca Olimpiada, în alternanță cu ea din patru în patru ani, captează tot intereseul și întreaga capacitate empatică de care e capabilă omenirea. ȘI totuși, apelul la salvarea „celor 13” n-a rămas fără ecou. Mințile cele mai practice ale lumii au intrat în alertă. Au fost propuse felurite soluții pentru depășirea unor obstacole de sol sau submarine, de o tectonică neobișnuită, atât pentru a ajunge la cei naufragiați pe o banchiză subterană, care devenea din ce în ce mai mică, dar și de a găsi calea salvatoare pe drumul invers cu fiecare copil scăpat din iadul lichid.
Știm cu toții toate amânuntele. Suntem cu toții fericiți de finalul epopeii. Onoare solidarității internaționale!
În tot timpul acesta n-am putut să nu-mi amintesc despre o altă odisee, cea a submarinului rusesc Kursk, scufundat în august 2000 în Marea Barenț. Față de dificultățile din peștera tailandeză, inundată de ape, dificultățile de a aduce la suprafață, în timp optim, acel „Titanic al submarinleor”, cum a fost numit vasul rusesc, spun specialiștii, erau cu mult mai mici. Submarinul se așezase, după explozia unei torpile din cauza unei scurgeri de apă în camera proiectilului, pe fundul mării. Dar
secretomania rusească – moștenire la pachet a mentalități lui homo sovieticus – a întârziat ca lumea să afle despre tragedia celor 118 marinari și să vină de grabă în ajutorul sinistraților. Doar există de când e lumea un cod de ajutorarea a oamenilor mării. De data asta, noul țar de la Moscova, aflat pe plaja de la Soci, a spus „niet!” ajutorului specialiștilor din Marea Britanie, Norvegia și SUA. Ei au vrut să vină la fața locului cu unelte performante care să aducă la suprfață vasul Kursk. Cum avea să se întâmple, dar prea târziu. Posibilele secrete militare aflate la bordul navei nuclearizate au cântărit mai mult decât viața marinarilor. Aceștia aveau să moară asfixiați în acea cutie de conserve abandonată pe fundul mării. Întru târziu, când au încetat sunetele disperate din interiorul submarinului s-a admis prezența străină la locul sinistrului. Odiseea vasului rusesc cu cei 118 oameni la bord s-a isprăvit cu un eșec tragic pe altarul secretului militar. Ea urma după o altă tragedie colectivă. Tot una care a primit același „niet” din partea autorităților de la Moscova. E vorba de explozia de la Cernobâl, din 26 aprilie 1986. Aveau să treacă și atunci câteva zile de muțenie
secretoasă a Moscovei, suficiente însă ca lumea să vadă că e simplă propagandă „glasnostul” gorbaciovist. Că și URSS-ul lui Gorbaciov continua să fie o „societate închisă”. Dacă nu chiar atunci sau puțin mai târziu, „Fundația pentru o scietate deschisă” a miliardarului american, originar din Ungaria, de generozitatea căruia aveam să beneficiem și noi la începutul anilor 1990, avea să fie interzisă în URSS.
Morala acestor tragedii e una singură: solidaritatea umană poate face minuni. De ele beneficiază, mai ales, societățile deschise. Nesecretoase. Doar în astfel de societăți oamenii nu sunt proprietate de stat, ci statul e proprietatea oamenilor!