„Dă-mi, Doamne, simțul umorului”

„Diavolul intră prin buzunare”, crede Papa: „Noi suntem cei care alcătuim instituția Bisericii, noi suntem comunitatea. Cel mai mare dușman al lui Dumnezeu – cel mai mare – e banul. Gândiți-vă că îi conferă statutul de domn, de stăpân, când spune: „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni, la doi domni – Dumnezeu și banul (…). Pentru că banul e un idol. Vedem asta acum, în lumea noastră, unde se pare că banul trage sforile. Banul e un instrument făcut să slujească, iar sărăcia e inima Evangheliei, Isus vorbește despre acest conflict – doi domni, doi stăpâni. Pot să-l urmez fie pe unul, fie pe celălalt. Să-L urmez pe Acesta, este El Tatăl meu? Sau să-l urmez pe celălalt stăpân, care mă aruncă în lanțuri? Iată adevărul: diavolul intră întotdeauna prin buzunarele oamenilor, întotdeauna. Buzunarele sunt poarta lui. Trebuie să luptăm ca să construim o Biserică săracă pentru săraci, după cuvântul  Evangheliei (…). Sfântul Ignațiu (Ignațiu de Loyola, fondatorul ordinului iezuit, n.m.) ne învață în exerciții („Exerciții spirituale”, opera Sfântului Ignațiu, cartea de căpătâi a iezuiților, n.m.) că există două pietre de poticnire: prima e bogăția care prinde să ne corupă sufletul; apoi, vanitatea, baloanele de săpun, o viață zadarnică și toate acestea țin de înșelăciune, iar în final de aroganță și mândrie. De aici izvorăsc păcatele. Însă prima piatră de poticnire este banul, lipsa sărăciei”.

Ne-a mai spus: „Am alergie la adulatori (…). Lingușirea nu e o virtute. Să flatezi o persoană înseamnă s-o folosești într-un anumit scop, ascuns sau declarat, ca să obții un beneficiu pentru tine. E nedemn.  În Argentina îi numeam pe lingușitori lingători de pantofi… Când primesc o laudă, chiar dacă e pentru ceva ce mi-a ieșit bine, îmi dau seama imediat dacă lăudându-mă pe mine îl laudă pe Dumnezeu – „e bine, ține-o tot așa, asta-i calea!” – sau dacă-s doar unsuroși…. Detractorii mă vorbesc de rău, iar eu merit asta, fiindcă sunt un păcătos: așa privesc lucrurile, nu mă supăr”.

Ce îi mai cere Celui de Sus Suveranul Pontif: „Simțul umorului e un har pentru care mă rog în fiecare zi, cu acea minunată rugăciune a Sfântului Thomas Morus (autorul Utopiei, sfetnicul lui Henric al VIII-lea, n.m.), „Dă-mi, Doamne, simțul umorului”, mă rog să pot râde când mi se spune o glumă… E foarte frumoasă rugăciunea aceea. Fiindcă simțul umorului e înălțător, te ajută să vezi vremelnicia vieții și să iei lucrurile cu seninătatea unui spirit eliberat. E o atitudine omenească, dar e atitudinea cea mai apropiată de grația divină (…), e capacitatea de a fi copil în fața lui Dumnezeu. Lăudați-L pe Domnul cu un zâmbet și o glumă bună”…