Dacă MARIA TĂNASE nu e, nimic nu e…

În aceste zile, suntem pe cât de melancolici, pe atât de fericiți să ne împodobim inimile a sărbătoare. Iar dincolo de nostalgie, putem îndrăzni să cântăm, în gând sau în fapt, măcar un vers de-al Ei. Pe 25 septembrie 2018, MARIA TĂNASE ar fi împlinit 105 ani…

„Am iubit și-am să iubesc”, cânta din toată ființa cea care a (re)adus iubirea – cu ale ei lumini și umbre – la rangul de „sport național”, cum se zice azi, în timpurile lui #insta! Apropo, oare cum ar arăta „Mărioara di la Gorj” în aceste vremuri zuckerberg-iene? Readaptată și reinventată la acest nou matrix muzical & (pop)cultural, Maria ar fi cu siguranță cea mai cool, cea mai modern-vintage, deopotrivă cea mai profundă și cea mai ludică dintre toate artistele care s-au născut și se vor mai naște vreodată în România și-n limba română! Și asta pentru că Maria Tănase a fost creată și trimisă printre și pentru noi pentru a ne reaminti în fiecare clipă, în fiecare gând și-n fiecare vis, că muzica – aidoma iubirii – e deopotrivă binecuvântare și blestem! Exact ca-n sfâșietor de frumoasa-i capodoperă cu același nume în care cântă cu atâta emoție: „Cine iubește și lasă…”

Nu e de mirare că aceste trăiri cumplit de intense, care au purtat-o de la agonie la extaz toată viața ei, pe cât de zbuciumată, pe atât de minunată, au hărăzit-o să fie deopotrivă muza, amanta și iubirea vieții – pentru o clipă suspendată ce a părut o eternitate – însuși Creatorului Coloanei Infinitului! Cu adevărat, MARIA TĂNASE + BRÂNCUȘI = LOVE! Împreună, ei ne-au lăsat nouă și celor care ne vor urma o poveste de dragoste pe cât de atipică, pe atât de autentică și unică. Astfel că, dacă pe zidul unei case de vis de pe o stradă atemporală din Bucureștiul vechi, o să vedem un graffitti cu mesajul de mai sus, să fim fericiți! Asta înseamnă că cel puțin un hipster cunoaște povestea de film a meteoricei și zbuciumatei iubiri între cel mai înzestrat și cunoscut român în lume din toate timpurile și cea mai mare voce a României care s-a auzit și se va auzi vreodată…

„Când te ascult cum le zici, Mărie, aș fi în stare să dăltuiesc pentru fiecare cântec de-al nostru o Pasăre Măiastră!”, îi spunea creatorul muzei sale încântătoare. Și, într-adevăr, după ce asculta vocea Mariei Tănase, Brâncuși făcea piatra să cânte…

Frumusețea ei clasică, arhetipală, inefabilă, deopotrivă diabolică și dumnezeiască, de zeiță rătăcită-n mahala cu lăutarii străvechi în frunte cu dracul lor gol și plin de poezie, Fărâmiță Lambru, l-a bulversat ireversibil pe „Neica Costache”, așa cum îl alinta Mărioara pe Brâncuși al ei…

Cu puține alte iubiri celebre ale ultimului secol se poate compara fulgerătoarea și pătimașa poveste de dragoste adevărată dintre Maria Tănase și Brâncuși, care fascinează încă generații după generații, într-atât de bine e înfiptă povestea lor pasională, atât în memoria colectivă a românilor, cât și în imaginarul universal… Intensitatea idilei lor ar putea lesne sta lângă love-story-uri crâncene precum cele dintre Elizabeth Taylor și Richard Burton, Ava Gardner și Frank Sinatra sau Maria Callas și Aristotel Onassis.

Când cel mai mare sculptor și cea mai mare voce se iubeau, săreau scântei de la Paris până la „Micul Paris”. Dragostea lor nu a durat mai mult de un an și a ars ca o văpaie în atelierul tatălului „domnișoarei Pogany”! Dar în acel an care a clocotit de atâta amor, creativitate, senzualitate, gelozie, scandaluri și de atâtea și atâtea impăcări, ei au trăit mai mult și mai intens decât orice alt cuplu într-o viață… Cu adevărat, timp de un an de zile, ei doi au cunoscut iubirea adevărată și autentică, deopotrivă ca binecuvântare și blestem, cu toți demonii și îngerii ei… Și unde altundeva putea să ardă această dragoste dacă nu în „Orașul Iubirii”…

Când Brâncuși a plecat să-și continue „Coloana Infinitului” în spațiul eternității, Maria l-a plâns cum numai ea știa s-o facă pe neica Costache… El, cel care o dojenea aspru că își vindea vocea ca o bocitoare în cârciumi, la zaiafeturi. De altfel, acesta a fost și motivul despărțirii lor: Brâncuși voia ca Mărioara lui să cânte operă, să se lepede de bocet și să caute să exprime sunetul primordial al muzicii pure. Așa cum el căuta și izbutea să exprime prin piatră inefabilul și infinitul, tot așa se aștepta să facă și Măria prin muzică. Și, pentru că l-a iubit mai presus de oricine și de orice, Maria chiar a încercat – mai mult de dragul lui, decât din dorința ei – să-i facă pe plac și să devină o „Maria Callas” a lui. A eșuat cu grație, și asta datorită faptului că Maria Tănase iubea viața cu o nedisimulată patimă lăutărească, Aici, Maria semăna mai mult cu George Enescu, cel căruia – în New York-ul anului 1939 – i-a sărutat mâna, așa cum numai o ucenică a știut s-o facă față de un maestru al muzicii.

Deși nu s-au realizat ca suflete-pereche în iubire, Maria Tănase și Brâncuși au realizat „acel-ceva” ce numai spiritele cu adevărat vizionare, luminoase și atinse de harul divin al creației nemuritoare pot înfăptui: prin arta, opera și moștenirea lor au oprit timpul în loc. Brâncuși, prin „Coloana Infinitului” și prin toate celelalte capodopere ale sale a încremenit curgerea timpului, iar Maria a izbutit să suspende clipa prin glasul ei fermecat. De aceea, nu-i de mirare că, de fiecare dată, când privim „Coloana Infinitului” sau ascultăm „Mărioară di la Gorj”, intrăm preț de câteva clipe într-un soi de transă în care timpul pare a se opri. În acest sens, nu e deloc întâmplător faptul că, atunci când era întrebată de unde vine talentul ei, Maria, având conștiința propriei valori, răspundea melodios cu zâmbetul ei dumnezeiesc: „Am har!”

Atâtea iubiri încep, se sfârșesc și poate încep din nou cu vreun vers de-al Mărioarei! Îmbătător. Sfâșăietor. Dumnezeiesc. Așa sună fiecare refren al Mariei Tănase. A cântat. A iubit. A dăruit. S-a dăruit. Prin cântec. Prin bocet. Prin zâmbet. Și – Doamne – ce zâmbet! Când Maria zâmbea și râdea, însuși Soarele strălucea! Bărbații se îndrăgosteau de Ea pe capete, ca picați în transă, femeile mureau de invidie și de admirație, iar copiii erau vrăjiți de glasul ei fermecat de zână venită parcă dintr-o altă lume! Nu e de mirare, astfel, că pe ultimul drum au condus-o sute de mii de oameni! Și atunci și acolo, în acea zi de vară din 1963, pe bulevardul Magheru, de la Piața Romană până la Piața Unirii, nu aveai loc să arunci un ac, atât de inimaginabil de multă lume a fost s-o călăuzească pe „Mărioara” sufletului românesc pe drumul către nemurire! Femei și bărbați, bătrâni și copii, români și străini, bogați și săraci, prinți și cerșetori, poeți și muzele lor, îndrăgostiți de toate felurile, vârstele și condițiile, dar, mai ales, îndrăgostiți de muzica atemporală a Mariei Tănase și-au condus „Pasărea Măiastră” pe ultimul drum pământesc către coloana infinitului sufletului ei… Sute și sute de mii de oameni, uniți într-un ocean de emoție colectivă, cum rareori s-a mai văzut vreodată în istoria românilor.

Maria Tănase, azi? E vie. La fel de vie ca acum optzeci de ani, când începea să cucerească întreaga lume cu glasul ei divin. Și nu doar pe youtube-ul accesat pe gadget-urile reci și complicate, când ascultăm voioasa „Ciuleandra” la vreo petrecere, ci în sufletele noastre calde, care vibrează până la lacrimi la adânca „Până când nu te iubeam…” Întocmai, așa este, Mărioară, până când nu te iubeam, habar n-aveam ce înseamnă cu adevărat iubirea și dorul de ea…