De ce ar trebui să cumpărăm marca Abibas de la chinezi

Guvernul chinez investește în aproape 100 de parcuri tehnologice și științifice, universități și instituții de cercetare guvernamentală, care oferă sprijin noilor companii. În 2013, chinezii au investit aproximativ 190 de miliarde de dolari în cercetare-dezvoltare, adică aproape 40% din investițiile anuale de cercetare-dezvoltare din SUA.

Într-o primă fază, companiile chinezești au început prin copierea produselor și a proceselor tehnologice occidentale sau prin fabricarea de produse pentru multinaționale. Producătorilor chinezi le-au fost impuse standarde ridicate de calitate, la costuri reduse. În prezent, companiile se extind în afara țării, datorită investițiilor făcute pe plan intern și a banilor generați de succesul acestora. Spre deosebire de expansiunea anterioară a firmelor chinezești, care au investit în petrol și alte resurse naturale, această etapă implică exploatarea inovațiilor dezvoltate în țară și aplicarea acestora în piețele industriale și cele de consum din țările din Vest.

Simplu spus, ciclul producției din China a mers pe linia „produc Abibas”, apoi a trecut la „produc pentru Adidas”, pe urmă, cu experiența acumulată, „produc GuangFeng, cu care concurez Adidas”.

Este un fapt destul de ușor de verificat. Dacă veți căuta în oferta de telefoane mobile a celui mai mare retailer online din România, veți descoperi circa 1.000 de modele de telefoane mobile. Dintre acestea, mai mult de un sfert aparțin unor companii din China, altele decât cele consacrate, de genul Huawei sau Lenovo și fără a socoti mărcile românești, care nu reprezintă altceva decât rebrenduirea unor produse tot din China (în acest caz ponderea produselor chinezești ar fi mult mai mare).

Unele sunt companii cu o ascensiune fulminantă, cum este cazul Xiaomi, care a ajuns la un moment dat, în 2014, al treilea producător de telefoane inteligente din lume, sau Oppo, intrată, alături de un alt nume nu prea cunoscut, Vivo, în top cinci al producătorilor de smartphone-uri din 2016.

Lângă aceste companii, o întreagă trupă de producători – Meizu, Umi, Leagoo, Ulefone, Oukitel, LeEco și multe altele (am numărat 21 de astfel de mărci). Secretul lor? Produse de o calitate rezonabilă, cu performanțe decente, la prețuri mici în comparație cu concurența.

Aici bănuiesc că îmi vor sări în cap fanii brandurilor, cărora le doresc succes, pentru că sunt convins că nu au dreptate.

Nu am auzit, de exemplu, de niciun Meizu sau LeEco care să ia foc din senin. Majoritatea companiilor din acest grup au început cu replici ale unor telefoane „de firmă”, dar au evoluat rapid de la plastic ieftin la metal și de la componente ieftine la unele decente. Și, tot grupul, aduc o presiune asupra marilor producători, o concurență binevenită. Iar, cel mai important, există, investesc, oferă locuri de muncă, dau statului taxe și impozite, sunt entități vii, în transformare continuă.

Și nu este vorba numai de telefoane.

Veți fi la curent cu investițiile chineze din industria auto, de giganții din industria petrolieră, de comercianți cu vânzări de miliarde într-o singură zi, de ambiții legate de trenuri care merg cu sute de kilometri pe oră și de construcția de insule artificiale în Marea Chinei de Sud, zonă devenită Balcanii lumii moderne.

Dar ideea e alta: oamenii aceștia chiar au înțeles că produc într-o țară care a devenit o mare putere economică a lumii și nu mai simt nevoia să se ascundă în spatele denumirilor occidentale. Mai mult, au curaj să își impună propriile mărci, uneori ieftine, alteori scumpe, unele poate stridente, altele poate de unică folosință, dar ale lor.

E o formă de asumare a unei identități naționale, derivată direct din încrederea generată de brandul global China.

Un înțelept a spus la un moment dat că iadul este un loc al dezmățului culinar – o mare masă plină cu toate bunătățile posibile, la care oamenii stau câte doi, față în față. Fiecare are o furculiță suficient de lungă pentru a-l hrăni pe cel din față, dar prea lungă pentru a se putea hrăni pe sine. Mâncatul devine o chestiune de încredere, pentru că ar trebui să-i dai hrana celui din față pentru a fi sătul. Iar în iad nimeni nu are încredere în cel din față și fiecare suferă de foame în fața mesei încărcate.

Relația China – restul lumii se bazează în prezent pe un soi de încredere în care sunt implicate seturi de furculițe cu cozi lungi de miliarde, multe miliarde din orice valută veți fi vrând. Și cel din fața chinezului va trebui să-i capete încrederea și să-l înțeleagă.

Dincolo de linia partidului, dincolo de execuțiile publice, dincolo de clădirile din Shanghai și de fabricile mizere, dincolo de cei 150 de miliardari și de poluarea nesăbuită. Ne aflăm acum, ne place sau nu, de partea perdantă a lumii, iar chinezii reconstruiesc lumea așa cum cred ei de cuviință.

Să analizăm acum un pic România: veți fi auzit de multe ori despre cât de inventivi suntem ca nație. Dacă este așa, unde sunt rezultatele? De ce s-ar situa cei mai inventivi europeni la coada oricărui clasament, de productivitate, de competitivitate, de calitate, de orice alt „ate”? Putem invoca la repezeală răspunsurile la îndemână – hoția, banii, lipsa unei culturi antreprenoriale. Dar, totuși, am avut un sfert de veac, ca nație, să reparăm aceste neajunsuri. Și cred că răspunsul este unul mai profund.

În materie de inovație, numărul de brevete acordate în prezent este mai mic decât cel al brevetelor acordate în 1920. În 1920, repet. Cheltuim undeva între 0,3 și 0,4% din PIB pentru cercetare-dezvoltare, ceea ce nu-i chiar puțin pentru România, cam 500 de milioane de euro, dar banii merg mai mult spre cercetare fndamentală și mai puțin spre cea aplicată.

Numărul companiilor inovatoare a tot scăzut din 2008, anul declanșării crizei, iar managerii asimilează acum inovației faptul că au trecut de la becuri cu incandescență la becuri LED sau că au achiziționat un produs software mai special. Mult prea puține produse 100% românești, inovatoare și de succes, se găsesc pe rafturile magazinelor, în listele de dorințe ale oamenilor sau în topurile de specialitate.

Corpul de elită al inteligenței românești este format acum din programatori, dar cei 70.000 de softiști români produc anual cam un miliard de dolari, în timp ce în Silicon Valley 200.000 de softiști produc anual mii de miliarde. Dar Silicon Valley este o creație a fondurilor cu capital de risc și nu a statului care „…și-a arătat deschis și transparent dorința….”, o creație a banului în mișcare, a infrastructurii, a oamenilor dispuși să riște și nu a unui sistem bancar prea puțin dispus să investească în aventuri tehnologice.

Dar la un moment dat tot o să trebuiască să începem de undeva, pentru că dacă nu vom face asta, vom fi măturați de valurile tehnologice și financiare mondiale.

Cum algoritmul chinez „Abibas – Adidas – GuangFeng” pare să fi funcționat,mă gândesc că, dacă tot a rămas Abibas fără rost, n-ar fi bine să luăm noi marca?