„De ce nu cânți cu noi, frate?”

În fiecare dimineață, trecându-mi în revistă sursele – agenții de presă, site-uri, instituții de monitorizare a terorii – privesc ca într-un caleidoscop. Micile adevăruri certe se adună și se despart. Până la miezul nopții realitatea se schimbă de zeci de ori, se îndoaie sub greutatea manipulărilor, a fantasmagoriilor,  a minciunilor bine intenționate.

Cele câteva surse directe – de regulă, mărturiile – se pot pierde sub lespedea de mausoleum a relatărilor oficiale, multe contradictorii.

Azi-noapte, unul dintre cei mai experimentați corespondenți de război din zonă, Robert Fisk (stabilit la Bierut), a povestit despre Muhamed Fahmy, jurnalistul de la Al-Jazeera, închis de regimul lui Al-Sisi în „Tora”, una dintre cele mai crunte pușcării din Orientul Mijlociu (aflată în suburbia de sud a orașului Cairo), în aripa Al-Aqrab (Scorpionul).

Acuzat de… terorism în favoarea Fraților Musulmani, de răspândirea de informații false și de periclitarea securității statului egiptean, a fost condamnat la 7 ani. Toate acuzațiile erau fără temei – Fahmy a fost, de la începutul Primăverii Arabe, un critic curajos al Fraților Musulmani. Nevinovăția totală nu l-a scutit de a sta 438 de zile după gratii. (Una dintre șansele sale a fost dubla cetățenie – egipteană și canadiană).

De ce povestesc toate astea, când aș putea scrie despre artificiile de Revelion? Din respect pentru un om de la care am avut imens de învățat, Robert Fisk, care pune în discuție condiția dramatică a corespondentului de război, recomandând cartea „The Marriott Cell: An Epic Journey from Cairo”s Scorpion Prison to Freedom”  – Fahmy a fost săltat în noaptea de 29 decembrie 2013, din camera sa de la hotelul Marriott, împreună cu doi colegi, de către forțele de securitate egiptene. 

S-a trezit înconjurat de teroriștii pe care îi intervievase (a continuat interviurile în pușcărie), s-a trezit în fața unor  criminali sadici, care se justificau teologico-ideologic, care își împărțeau cu el bucata de pâine, care își murmurau conștiincioși rugăciunile, care nu pricepeau în ruptul capului cum Foley sau  Sotloff, cărora le luaseră gâturile, nu erau spioni occidentali – altfel ce i-ar fi mânat să-și sacrifice viețile la dracu-n praznic? Răspunsul lui Fahmy, greu de înțeles pentru camarazii de pușcărie: ca să descrie suferința, nădăjduind că vor pune capăt nebuniei. Ce mare lucru un american mort – i se replica – dar miile de irakieni nevinovați uciși de Statele Unite?

Într-o zi, în dubă, în traficul din Cairo, gealații s-au entuziasmat de o știre la radio – trei polițiști fuseseră uciși la un punct de control. Exultau și au început să cânte:  „Agitând armele și încingând centurile cu explozibil, vom rupe capul șarpelui…”. Fahmy tăcea suspect. „Tu de ce nu cânți, frate?” l-a privit cu neagră curiozitate colegul său de cătușe. A scăpat ieftin: „Eu fac jihad cu pixul”.

La presiunea organizațiilor internaționale, a diplomaților canadieni, britanici, americani, grație eforturilor admirabilei sale avocate, Amal Clooney, în 2015 a fost grațiat de președintele Abdel Fattah Al-Sisi.

Alți ziariști, care n-au avut șansa lui, zac în pușcăriile egiptene. Între ei, Mahmud Abu Zeid, zis Shawkan, arestat în Cairo, la manifestațiile de stradă din august 2013, pentru niște imagini cu oamenii regimului maltratând protestatari. Shawkan stă și el cu teroriștii în celulă, așteptând să fie condamnat la moarte. Până atunci, s-ar putea ca vreun coleg de detenție să-l întrebe „Tu de ce nu cânți cu noi, frate?” și el să nu știe cum să răspundă.