De ce nu-l interesează pe președinte cum e cu penalii

Alții, mult mai mulți, s-au bucurat că nu a răspuns, zicând fie că ziariștii erau prea proști sau prea obraznici ca să merite vreun răspuns, fie că nu stăm acum să despicăm firul în patru cu prezumția de nevinovăție, o discuție inutilă tocmai acum, când infractorii dau foc țării.

Am mai văzut această abordare în cursul protestelor de anul trecut, când niște protestatari se distrau pe Facebook cu niște caricaturi ale lui Liviu Dragnea, iar când cineva întrebase dacă, dincolo de glumițe online, mai există cumva și opoziție parlamentară, i se răspunsese că asta e o întrebare pentru țările unde există reguli după care joacă toată lumea, dar în România nu mai e cazul, așa încât orice gest de opoziție contează, inclusiv glumițele online. S-a răspândit, în special în social media, sugestia că România este fie o țară cu condiții excepționale, unde nu pot funcționa regulile democrației din cauza poporului prea înapoiat sau a politicienilor prea corupți, fie o țară unde momentul istoric actual este atât de disperat, încât justifică orice fel de soluții anormale, nedemocratice (răsturnarea violentă a puterii, o formă de vot cenzitar, legi ale lustrației sau scoaterea în afara legii a partidului de la putere).

Exasperarea în fața corupției, a sărăciei, a proastei guvernări produce inevitabil astfel de opinii, la care unele partide se raliază din dorința de a câștiga popularitate, cum a făcut USR cu inițiativa „Fără penali în funcții publice” – interzicerea prin Constituție a dreptului de a fi aleși în funcții publice pentru „cetățenii condamnați definitiv la pedepse privative de libertate pentru infracțiuni săvârșite cu intenție, până la intervenirea unei situații care înlătură consecințele condamnării” (adică amnistie, prescripție, grațiere ori reabilitare). Inițiativa, concepută cu dedicație pentru Liviu Dragnea, ar avea însă șanse mici să fie aprobată la un eventual referendum, întrucât cetățenii simt spiritul nelalocul lui al unei interdicții nici măcar diferențiate în funcție de gravitatea infracțiunii și dincolo de cele pe care justiția le pronunță (de pildă, niciun judecător nu va adăuga la sentință „interzicerea unor drepturi” pentru un cetățean condamnat fiindcă a condus beat mașina).

Cei care, cu bună-credință, au criticat inițiativa au fost combătuți cu același argument al situației excepționale. Cum spunea cineva pe Facebook, „dacă stăm să o dăm în filosofii pierdem esența. Când te atacă turcii, nu mai discuți sexul ingerilor, ci pui mâna pe armă…” Fiind vorba de o inițiativă susținută de un partid, care implică deci discuții între militanți, activiști, e explicabil să se întâmple așa. Dar același argument al situației speciale care justifică reducerea la tăcere a oricărei îndoieli a apărut și acolo unde nu erau militanți vorbind între ei, ci unde niște instituții publice (DNA și Președinția) au organizat conferințe de presă, adică niște evenimente deschise pentru întrebări libere din partea ziariștilor.

Urmarea a fost, pe aceleași rețele sociale și pe site-urile unde au fost dezbătute conferințele respective, un val de indignare la adresa ziariștilor, nu pentru că nu au pus întrebări suficient de incisive unor demnitari de obicei laconici, ci dimpotrivă, fiindcă au îndrăznit să pună întrebări unor personalități intangibile. O doamnă s-a indignat pur și simplu pe ziariste după conferința de presă a șefei DNA: „Cine sunt ele să ia la întrebări un așa om? Femeia asta are 20 de ani de procuratură… trezirea”, iar un domn l-a lăudat pe președinte fiindcă nu le-a răspuns ziariștilor la întrebări: „Președintele României Klaus Iohannis a înțeles foarte bine întențiile ziariștilor de scandal ce întenții aveau, l-a dat o replică be măsură ,,Tăcerea e de aur” Nu poate un Președinte a tuturor românilor să țină conferință de presă ca la piață”. Aceste indignări sunt dublate de expresii de adevărată adulație (cineva răspundea deloc ironic la întrebarea dacă Kovesi ar putea să fie președinte: „dar oare noi o merităm?”).

Fenomenul mi-a amintit de blogul fostei emisiuni Larry King Live de la CNN, unde în 2009, după moartea lui Michael Jackson, fanii megastarului formaseră spontan o comunitate online (echivalentul de azi al bulei de Facebook) și postau zilnic sute de comentarii în care urmăreau ancheta decesului și, printre altele, afuriseau sistematic orice ziarist care nu se exprima față de idol în termeni de admirație necondiționată. Erau amintite diverse interviuri din trecut și orice întrebare, oricât de banală, care nu exprima direct admirație din partea ziariștilor era taxată drept jignire, hărțuire, atac, calomnie, plastografie. Nu toți fanii vedetelor funcționează la fel: fanii lui Prince, de pildă, au avut mereu un spirit critic mai dezvoltat și nici după moartea lui n-au reacționat așa – poate și fiindcă acesta nu s-a prezentat constant de-a lungul vieții sale drept victima inocentă a dușmăniei unor oameni răi, așa cum a făcut MJ.

Unii dintre simpatizanții USR au admis că inițiativa „Fără penali în funcții publice” va avea sens de fapt ca acțiune de PR, fiindcă va crește vizibilitatea partidului. De fapt, la fel au fost și conferințele de presă convocate de DNA și Președinție: niște acțiuni de PR concepute cu instrumentele meseriei (formulări memorabile repetate, refuzul de a discuta despre temele sensibile). Evenimentul de la DNA a fost net superior: Laura Codruța Kovesi a folosit inteligent termenul „inculpați”, lipsit de ambiguități juridice, și a acceptat cu politețe toate întrebările, chiar dacă în realitate n-a răspuns la nicio întrebare la care n-a vrut să răspundă. Președintele Iohannis, în schimb, a rămas la clișeul „penalii”, ambiguu și devenit desuet (ex-ministrul Funeriu, de pildă, a fost „penal” ani buni în dosarul Microsoft, dar acum nu mai e, fiindcă justiția a decis că faptele nu există) și, deși a încercat să urmeze exemplul lui Kovesi acceptând toate întrebările, s-a plictisit ori n-a mai știut ce să spună și a decis să nu mai răspundă nimic.

Faptul că acest dispreț față de ziariști reprezintă dezinteres față de cetățeni, care ar fi beneficiat evident de niște replici ferme la întrebări, nu pare să conteze pentru oamenii de PR care au pregătit această conferință. Gândirea unui om de PR e rar preocupată de un dialog real cu publicul și cu ziariștii, acceptați doar atâta vreme cât pot fi utili ca vehicule de construcție a imaginii companiei/instituției. Dacă acest gen de gândire ajunge determinant în politicile instituției, în cele din urmă se vor deteriora și atitudinea managerilor/șefilor, și așteptările clienților/cetățenilor. Dar treaba ziaristului nu e să fie o anexă de PR a instituției, ci să servească interesul public de a obține cât mai multe informații de la reprezentanții ei, chiar enervându-i, repetând întrebările sau insistând cu tot felul de detalii. Fiindcă așa e la orice conferință normală de presă; cei doi demnitari nu au fost insultați sau asaltați pe nepusă masă, să zicem la vreun târg de carte.

Evident că nu justețea cauzei e de discutat. Din 2012, de când USL și apoi PSD au recuperat majoritatea parlamentară, există planul de „dreptate până la capăt”, înțeles drept eliminare a lui Traian Băsescu de la putere și apoi curățarea de „băsiști” a tuturor instituțiilor statului, inclusiv a celor care au creat probleme accesului la putere și la resurse al oamenilor USL: DNA, ANI, PICCJ, CSM. În cazul DNA și al ANI, PSD și-a dorit nu doar schimbarea șefilor, ci de-a dreptul desființarea instituțiilor; ideea a fost reluată acum de Șerban Nicolae cu reflecția sa că DNA ar trebui desființată și reînființată de la zero. PSD nu decide așa ceva strict de frică – de frica străinătății și a străzii. Dar dacă PSD ar fi cu adevărat un partid de stânga, adică i-ar păsa de cei pe care acum ar vrea să-i scoată în stradă, atunci ar fi primul interesat ca DNA să fie cât mai puternică posibil. Aceste lucruri ar trebui să le fie clare tuturor celor tentați să creadă că își apără propriile interese ori interesul societății ieșind în stradă contra DNA.

La fel de clar ar trebui să le fie însă și susținătorilor justiției că nu pot câștiga dacă acceptă ca societatea să se dezvețe și de puținele reflexele democratice care i-au rămas, pe motiv că acum situația e așa de disperată, încât e un lux să-ți mai permiți așa ceva. Printre ele e și reflexul cetățeanului de a-și păstra spiritul critic în raport cu orice instituție plătită din banii lui, în loc să se comporte ca un fan necondiționat. Sau reflexul de a înțelege că ziariștii sunt altceva decât niște oameni de PR, pentru că întrebările lor, oricât de stângace ar fi și indiferent la ce ziar sau televiziune ar lucra ei, sunt puse întotdeauna în interesul lui.