De ce nu pot să scriu despre fericire

Ce… Rămân cu gura căscată. Despre fericire? Îmi vine să inventez ceva la repezeală, să scap din capcană, cum să scriu eu despre fericire?, dar în loc să debitez o scuză penibilă mă trezesc spunând replica aia clasică pe care o au în portofoliul spaimelor toți cei care au lucrat vreodată într-o redacție, pentru că implică inevitabil instituirea unei presiuni: „Când îți trebuie?”. „Până pe întâi. Mă bazez pe tine, da?”, zice Clarice și dispare pe ușă în jos, spre fumoar. Mă uit în jur, să cer ajutor, dar văd fețele celor care trec pe lângă mine și-mi dau seama că n-am cui. Ați observat? Dacă ai, să zicem, peste 12 ani, e de prost-gust să fii fericit în public. Ceilalți se uită chiorâș la tine sau, în orice caz, dacă sunt prea bine-crescuți s-o facă, ți-ai dat foc la valiză: îți vor lipi pe frunte eticheta – ești neserios, frivol, superficial. „Îl știi pe Udrea? N-o să-ți vină să crezi. Ieri l-am văzut fericit!” „Hai, pe dracu”! Zău? N-ai fi zis, părea om serios…” Cine naiba mai e fericit în ziua de azi? E cool să fii cool, puțin preocupat și afectat, neapărat serios și încruntat sau măcar să zâmbești strepezit, politicos și fals. Să fii fericit e ridicol, nu poți pune bază pe astfel de oameni. E ca și cum ai lucra la televiziune și ai avea părul creț: se știe, ori te duci la coafor, să ți-l îndrepte, ori nu apari pe sticlă!

Gata, m-am hotărât, nu pot să scriu despre fericire. Aș fi cabotin dacă aș face-o. Până și internetul, ză mazăr end ză fazăr al tuturor lucrurilor știute și neștiute, e nedumerit când îl întrebi despre fericire. Dacă scrii pe google, primele continuări sugerate sunt „… începe astăzi” și „…mea ești tu”. Ambele, titluri de cărți ale unei anume Jamie McGuire, o doamnă pe val acum și împachetată dibaci, cu cuvinte-cheie SEO de meseriașii de la librăriile online. Asta i-au dat, asta crede Internetul. Că fericirea înseamnă niște cărți pe care industria americană a decis să le transforme în produse „must have”. În varianta originală, doamna care trăiește – fericită și ea, fără îndoială – în Colorado alături de soț, trei copii, trei câini, trei cai și un cotoi pe nume Cocoș își numise romanele „Beautiful disaster” și „Walking disaster”. „Dezastru frumos” și „Dezastru ambulant” nu erau, însă, suficient de vandabile în România, editorii știu mai bine decât autorul ce se vinde și ce nu, așa că au decis să bage în galantar ceva cu „fericirea”.

Poate pe Facebook, cartea fețelor, acolo unde toată lumea radiază, voi găsi adevărul. O amică din lista de cunoștințe mi se pare etalonul. Cum nu m-am gândit?, sigur că pe ea ar trebui s-o întreb. Postează, de zeci de ori pe zi, poze cu ea însăși luminoasă ca o zână: fericită la masă cu prietenul, fericită acasă probând pantofi, fericită muncind la birou, fericită pe stradă în trafic, fericită pe pârtie, fericită uitându-se la televizor, fericită pe balcon sub stropii de ploaie. Da, ea trebuie să fie cea mai fericită persoană din lume. Uite, scriu „fericire” și… Se bagă domnul Zuckerberg, că are și el sugestii. Îmi apare, ca primă opțiune, contul „Fericire și speranță”. „Fericire și speranță” are 265.088 de prieteni. Uite, am doi prieteni comuni cu „Fericire și speranță”, cine ar fi crezut? Nu, amica mea cea mai fericită din lume nu e printre cei doi. Poate că ar trebui să le fac cunoștință. Ei și contului „Fericire și speranță”. Probabil s-ar înțelege de minune.

Nu! E clar, n-am cum să scriu. Să fiu penibil, să fac apologia endorfinelor? Că nu știu ce enzimă e eliberată la momentul potrivit în organism și gata, te simți bine? Pesimist și fatalist, cum îl știu, amicul Mihai Mincan îi mai dădea omenirii cam vreo două generații până când, cu creierii făcuți franjuri de noua eră vizuală și de „realitățile” virtuale, se va imbeciliza complet, la propriu. Eu aș spune că ne vom muta, mai degrabă, exact ca-n cărțile SF, pe memory-stick. Totul va fi acolo. Știți secvența aia din Matrix, când Keanu Reeves, alias Neo, e conectat la un aparat, începe să dea repede ochii peste cap și după câteva secunde se trezește și spune: „I know kung fu!”? Ăia o să fim noi. Nu va mai fi nevoie de școală ca să știi carte, nu va mai trebui să cazi de o sută de ori ca să înveți să mergi și vom putea toți ce-a putut Cristian Popescu-Piedone, să luăm toate carnetele de conducere din lume, de la cărucior de butelii la avion cu reacție, într-o singură zi. Totul, printr-o mufă amplasată, probabil, la ceafă, ca să nu fie inestetică. Îți bagi dimineață acolo stickul și gata, prin impulsuri electrice, informația se va transfera în creier. Așa va fi și cu fericirea. Se va găsi la hipermarket, la electronice. Sau, cine știe unde va fi încadrată de domnii de la Bruxelles?, poate la alimente bio ori, mai degrabă, la raionul de haine, că tot s-a demonstrat științific că sesiunile de shopping te fac fericit un pic vreo câteva minute.

Așa va fi, deci: nu vom mai bâjbâi, nesiguri, după fericire. De ce să cauți, poate, toată viața, când poți cumpăra la kil? „Dați-mi și mie un slot cu locurile de vizitat în Barcelona, că am un city-break luna viitoare, și doi mega cu arta de a face grătar de pește, că vin prietenii în weekend pe la mine. A, și un stick cu 4 ore de fericire, să ne simțim și noi bine la petrecere.” Fericire la plic, să fie pentru toată lumea. Ai bani, ești fericit. N-ai, trebuie să te descurci pe cont propriu, cu metodele alea clasice, băbești și imprevizibile.

Până atunci – nu mai e mult! -, rămân cu mica mea nefericire livrată de Clarice. Sunt deja două zile de când mă întreb dacă oamenii care trec pe lângă mine sunt fericiți. Oare Putin o fi fericit? Dar Obama? Papa, sigur. Sau patriarhul. El n-are cum să nu fie, doar e Prea-fericit. Acum s-a lăsat întunericul, stau aici, uitându-mă încruntat la monitorul ăsta puchinos și la tastatura dușmănoasă, iar în camera alăturată Andrada râde de se prăpădește în timp ce se joacă de-a fața-scunsa cu maică-sa. Ce bine e de ea, ce-i pasă, când ai 11 luni îți permiți să fii fericit din orice fleac. Că ești împreună cu cei pe care-i iubești, că ești sănătos, că ai descoperit un joc nou, că râde soarele la tine sau, din contră, că îți cad pe nas primii fulgi de zăpadă din viața ta. Că e dimineață și cârdul de vrăbii din pom face o gălăgie asurzitoare chiar sub geamul tău, că e noapte și stai întins pe dig, la doi metri de valuri, învelit cu covorul de stele. E prea simplu.

Da, nu o să scriu despre fericire. N-are rost, m-aș face de râs, eu nu mă pricep să scriu așa, despre chestii atât de complicate.

Mă ridic de la computer și mă uit în oglindă. Arăt groaznic, m-a stors până și gândul că aș putea… Sper că ești fericită acum, Clarice!

Matei Udrea este Redactor-șef adjunct la Prosport