De ce o huiduie oamenii pe doamna aceea? Și cine este ea, de stă lângă Simona?

De ce o huiduie oamenii pe Simona? Asta a fost prima întrebare. Păi nu o huiduie pe Simona, o huiduie pe doamna aceea de lângă ea, pe Gabriela Firea, primarul Capitalei.

Dar de ce o huiduie oamenii pe doamna asta, a venit a doua întrebare când corul și-a îndreptat în sfârșit atenția către Simona și a abandonat-o pe doamna care insista să vorbească la microfon. La șase ani, ei o știu pe Simona, îi strigă numele, au mers vreo doi kilometri pe jos să o vadă. Ei nu au venit la stadion aduși de aparatul de propagandă sau de vreo mobilizare de forțe pe Facebook-ul grădiniței (am citit că de asta am mers cu toții aseară pe Arena Națională). Ea, campioana de la Roland Garros, este Simona pentru ei. Și reprezintă ceva. Sunt norocoși, imi spun, că o au pe Simona. Pe Doamnă în schimb, nu o cunosc, nu înseamnă nimic pentru ei. Sunt însă uimiți cum doamna atrage atât de multă furie și cum strigătele de bucurie sunt înlocuite de un cor mare de fluierături când Simona apare însoțită de Doamna.

De ce o huiduie?

ACTUALITATE Registrul Auto Român, AVERTISMENT pentru șoferi referitor la „fake-news” despre anvelopele „all seasons”:

12:38

SURSE PNL se regrupează după anunțul lui Ciolacu: „O fugă de responsabilitate” sau o capcană întinsă liberalilor?

12:26

Provocarea lansată de cei doi copii de șase ani cu care eram m-a determinat să caut răspunsuri dincolo de mitinguri, de oameni aduși cu autocarele la proteste, de PSD-iști versus restul lumii, de agenți ai binelui și ai răului. Să caut răspunsuri dincolo de vanitatea unui om a cărui prezență la acest eveniment nu era necesară. Să caut răspunsuri din viața noastră reală, din ceea ce și ei, la șase ani, trăiesc în acest oraș.

Păi, poate o huiduie pentru că au venit la stadion cu autobuzul 104, fără aer condițonat, la fel cum sunt mai toate autobuzele din București. Și autobuzele sunt așa de mulți, mulți ani și nu se schimbă nimic. Dar poate, la anul va fi mai bine sau dacă nu, sigur va fi mai bine în an electoral, când licitațiile vor merge mai repede și când cele 400 de autobuze cu aer condiționat promise bucureștenilor vor circula în sfârșit pe străzi.

Poate o huiduie pentru că au venit cu tramvaiul ăla vechi de 40 de ani, care încă circulă în Capitala României, în timp ce fabricile de vagoane, puține câte mai sunt, caută contracte în Brazilia pentru că din România nu vine nicio comandă.

Poate o huiduie pentru că lucrează în Pipera, unde sunt mii de angajați în clădiri de birouri moderne, dar care nu au trotuar ca să ajungă de la metrou la birou. Și asta după ce stau minute în șir pe peron la Unirii sau la Victoriei ca să urce într-un tren.

S-ar putea ca unii dintre cei care o huiduie să aibă copii în clasele mici la școală, să-i lase la ora opt și după numai trei ore să fie nevoiți să găsească soluții pentru a-i lua de la școală pentru că în București, din cauza supraaglomerării din școli, copiii au ajuns să învețe în trei schimburi. Iar after school-ul de stat este doar un vis frumos. Și asta în condițiile în care natalitatea scade, dar școlile care au mai rămas nu au mai beneficiat de investiții de zeci de ani. Așa am ajuns în situația în care legea educației, care prevede un număr maxim de 25 de copii în clasă, să fie excepția de la regulă și nu regula.

Poate, mai sunt oameni aici, care o huiduie pentru că investițiile merg în borduri, panseluțe și fântâni arteziene, în timp ce oamenii sunt trimiși de la spitale de stat la privat să-și facă analizele. Pentru că în ambulatoriu, la spitalele de stat, dacă ai noroc stai „doar” câteva ore, dacă ai ghinion pleci acasă fără să fi fost consultat pentru că s-a terminat programul doctorului.

Poate o huiduie pentru că au venit cu bicicleta sau cu trotineta la stadion și au făcut slalom printre mașini pentru că nu există piste de biciclete. Sau poate sunt și părinți aici, cu copii în cărucior, care trebuie să meargă pe stradă pentru că trotuarele sunt ocupate de mașini parcate.

Și oamenii ăștia trec prin aceste experiențe în fiecare zi.

Poate dacă doamna Primar ar fi venit la stadion cu autobuzul ar fi simțit și ea nevoia să-și manifeste furia, să strige, să ceară socoteală.

Poate ar fi înțeles că, dincolo de aparate de propagandă imaginare, bucureștenii au zeci de motive să o întâmpine cu fluierături.

Dacă ar coborî în lumea reală, ar vedea că fix oamenii aceia civilizați, democrați, cu respectul fiecăruia, despre care scrie ea pe Facebook, fix aceia sunt nervoși. Ei circulă în fiecare zi cu autobuzele, tramvaiele și metroul Capitalei, au copiii la școlile astea de stat supraglomerate, unde mai cade și un tavan din când în când, nu au trotuare să ajungă la birou sau dacă au trotuare ele sunt pline de mașini parcate.

Infrastructură, educație, sănătate. Asta cer oamenii de la autorități. Și nu le primesc. Iar când cobori din mașină în fața zonei VIP a Arenei Naționale este greu să înțelegi de ce ești primit cu atâta ostilitate. Poate o călătorie cu RATB-ul ar putea oferi o explicație.