De ce sunt intelectualii noștri altfel. Adică in delir

Suntem în situația în care, azi, în România, nu se poate face nimic. Totul e blocat. Fiecare familie și instituție din România este într-un război total cu alte familii sau instituții. Tot ce înseamnă normalitate, după care tânjim de zeci de ani de zile, este azi într-o gravă criză autoimună. 

În anii ’90, când Ion Iliescu și Piața Universității erau ca materia și antimateria sau când Corneliu Coposu era dus cu tabul ca să fie salvat de furia populară împotriva „moșierilor” , nu era atât de ireductibilă treaba politică cum este azi. Acum, bătălia din România este una de dimensiuni apocaliptice din punct de vedere sociologic. Este un război simbolic între țărani asistați și orășeni pauperizați, între cei cu Occidentul și cei cu PSD, între cei care sunt cu Kovesi și cei care nu sunt cu ea. 

Și taberele ar putea fi numerotate până la sfâșitul acestei pagini. N-au existat niciodată mai multe tabere în această țară, în care trădarea și delațiunea s-au servit în toate breakfasturile luptei pentru și contra Puterii. 

Linșajul a ajuns atât de firesc, încât ești pasibil să fii linșat dacă nu vrei să linșezi pe nimeni. Toți sunt partizani, iar când vin cu argumente se acuză că sunt partizani, pe cale de consecință, argumentele nu-s valide. E nu numai disonanța cognitivă a elitelor sau sindromul Dunning-Kruger al partidelor, e o situație din care nu se poate ieși decât prin răsturnarea ordinii de drept (alo, SRI-ul! Ia mai băgați niște ascultări pe siguranță națională!) sau printr-o minune a păcii sociale venită teofanic. 

E clar că Binele este, în familia și firma națiunii noastre România, la terapie intensivă. 

Statul a ajuns o mlaștină care, nu numai că nu funcționează nici cu cei mai bine intenționați guvernanți, dar, la această oră, mașina este atât de gripată, încât, practic, este mult mai eficient să nu te bagi. 

Pur și simplu, în dezbaterile din România, nu mai există referențial. Dacă vrei s-aduci Comisia de la Veneția să conducă Justiția Română, nu vei reuși dacă propunerea va veni din vreuna din tabere. Eu îl numesc sindromul Duda: cel mai injurat om din Casa Regală este singurul etnic român din Casa Regală. Orice propunere trebuie să vină din Occident. Orice soluție trebuie să vină de la americani sau Bruxelles. Altfel, este suspectă de „a fi prea rea, prea ca la țară”. Luca Pițu îl numea „sentimentul românesc de ură de sine”.

La dezbaterile de la GDS nu mă mai duc de foarte mulți ani. Nu pentru că nu-mi plac dezbaterile (fac debate de când mă știu), nu pentru că cei mai cei dintre mințile cetății au sprijinit orbește un securist in fruntea Statului, ale cărui consecințe vor afecta cel puțin o generație. Și nici pentru că au totemizat ușa ambasadei SUA, nu pentru că nu le respect mințile și operele, ci pentru că nu am ce învăța de la dezbaterile din centrul de forță al intelectualității de sufragerie civică. 

Ca activist de mediu am făcut sute de proiecte în sprijinul comunității, ca să nu știu că în aula ghedesistă oamenii vorbesc cu ochii în tavan și se aprobă sectar între ei, validându-și narcisic părerile. După care nu se întâmplă nimic sau crește gradul de ură din curtea cetății. GDS-eul nu este un grup pe care să-l fi regăsit între muncitori ca la polonezi sau în inchisoare, din solidaritate cu alți intelectuali, asemenea fostului președinte Vaclav Havel. Acolo nu se fac proiecte. Acolo se caută doar memorabilitatea unui discurs pentru un mai bun ranking al box office-ului pe persoană fizică sau juridică. 

În fapt, revista „22” este la fel de partizană ca „Era socialistă”. Nu face gazetărie, ci propagandă. În fapt, foarte puțin mai practică sportul ăsta pe canoane deontologice. 

Istoricul Stephane Courtois, autorul „Cărții negre a Comunismului” din 1997, cel care a făcut „nota” genocidului comunist la 100 de milioane de victime, spunea intr-un interviu acordat pressone.ro: „În comunism nu se mai știe cine e victima și cine e călăul. În final, toată lumea este compromisă.” Iar Alain Besançon spunea că esența diabolică a comunismului este că îi face pe oamenii buni să devină răi și falsifică Binele. 

Când la GDS, un intelectual alfa și autopropusul #hater număr Unu al societății civile cerea în urmă cu câteva zile unui procuror șef să condamne – în locul judecătorului – un lider politic, iar alt intelectual, avocat de renume, cere, de față cu magistrați și procurori și cu un lider politic al Opoziției, scoaterea unui partid în afara legii, atunci nu mai am nici o îndoială că trăim din plin cele mai crunte consecințe ale comunismului, iar GDS-eul este un grup de comuniști fanatici deghizați în agenți americani, pregătiți de o nouă revoluție culturală maoistă. 

Iar „Republica lui Platon”, pe care au citit-o toți de-acolo, este primul semnal ancestral de alarmă că intelectualii o pot lua razna în proximitatea puterii. 

În ultima sa carte de istorie, „Intelectualii și Puterea”, savantul american Mark Lilla, istoric al ideilor, spunea: „cum se face că tradiția occidentală a gândirii politice, care începe cu criticarea tiraniei de către Platon în «Republica»… a ajuns într-o etapă în care a devenit respectabil să susții că tirania e bună, chiar frumoasă?”(pg 221) sau „Dionysios este contemporanul nostru. De-a lungul ultimului secol, și-a luat multe nume: Lenin și Stalin, Hit­ler și Mussolini, Mao și Ho Și Min, Castro și Trujillo, Amin și Bokassa, Saddam și Khomeini, Ceaușescu și Miloșevici… Problema lui Dionysios e veche de când lumea. Cea a partizanilor săi intelectuali e nouă. Cum Europa continentală a dat naștere la două mari regimuri tiranice în secolul XX, comunismul și fascismul, ea a născut și un nou tip social, pentru care avem nevoie de un nume nou: intelectualul filotiranic”(pg 220).

PS. Și eu merg la manifestațiile impotriva guvernului Dragnea-Tudose-Ionuț Mișa-Șerban Nicolae-Liviu Pleșoianu. Dar nu cer procurorilor să salte pe nimeni. Asta mi se pare una dintre cele mai periculoase forme de alienare a responsabilității publice.