De ce vrea Isărescu Legea dării în plată: cele cinci motive

Tonul Băncii Naționale față de decembrie, când BNR a avut o poziție extrem de critică (directorul Direcției de Supraveghere, Nicolae Cinteză, a cerut DNA să vadă ce se ascunde în spatele acestei legi), s-a schimbat, cel puțin la nivelul guvernatorului.

Prin noile afirmații publice, Isărescu vrea să fie mediatorul dintre Parlament, parlamentari și inițiatorii legii (deputatul PNL Daniel Zamfir și avocatul Gheorghe Piperea) și băncile de cealaltă parte, într-o dispută publică ce nu avantajează sistemul bancar și, implicit, Banca Națională.

„Îmi dau cu părerea, cu toată decența, pentru că Parlamentul hotărăște legile. Cred că dacă textul legii ar fi pus în concordanță cu expunerea de motive, adică să îi ajute pe cei care au probleme sociale (…), deci dacă s-ar pune în concordanță tot ceea ce s-a spus că se urmărește cu textul legii, eu cred că nu ar strica.”

Guvernatorul știe că în Parlament există un OK pentru această lege din partea tuturor partidelor, iar băncile nu mai au nicio influență, iar pozițiile Comisiei Europene și a Băncii Centrale Europene înseamnă nimic mai mult decât o declarație de presă.

Pentru BNR, Legea dării în plată rezolvă una dintre cele mai mari probleme de supraveghere și sănătate a sistemului bancar:

1.    aduce bancherii cu picioarele pe pământ în ceea ce privește businessul bancar și prudențialitatea acordării creditelor;

2.    temperează creșterea prețurilor din real-estate, terenuri, apartamente, evitându-se astfel supraîncălzirea creditării și supraevaluarea bunurilor, lucruri care au dus sistemul bancar românesc aproape de colaps în primii ani de criză;

3.    consolidează sistemul bancar (mai puține bănci, dar mai mari și mai ușor de supravegheat), reducând din pretențiile financiare ale celor care vor să-și vândă băncile;

4.    curăță piața imobiliară de proiecte făcute în câmp, care nu aveau clienți, dar aveau finanțare bancară, prin care inițiatorii afacerii, cot la cot cu directori din bănci, își scoteau banii investiți în teren plus câștigul aferent, lăsând în urmă clădiri goale ca după bombardament;

5.    nu se va mai îndrepta opinia publică împotriva BNR când s-ar pune problema temperării noului avânt al creditării în lei (amintiți-vă ce s-a întâmplat în 2008, când BNR a  majorat avansul pentru creditele de consum și imobiliare).

În perioada de boom, deși știau că piața imobiliară se supraîncălzește, iar băncile creditează achiziția de active imobiliare la prețuri care nu au legătură cu realitatea economică din România (venituri salariale, putere de cumpărare, prețul pe metrul pătrat era de patru ori mai mare decât  salariul mediu, folosință economică, sustenabilitatea plății ratelor), cei de la BNR nu s-au grăbit să intervină în 2006 și să înăsprească condițiile de creditare. Știau că ceea ce creditează băncile era nesustenabil, dar presiunea de a se acorda și a se lua credite era atât de mare încât cei de la BNR au lăsat prețurile „să explodeze” încă doi ani, în 2007 și 2008. Dacă ar fi intervenit în 2006, atunci când toată lumea era euforică și aștepta laptele și mierea Uniunii Europene, nu ar fi avut nicio șansă de succes, ci dimpotrivă, BNR ar fi ajuns inamicul public numărul 1 pentru că s-ar fi opus ca românii să-și cumpere apartamente și să plece liberi în străinătate cu bani din credite, ca să vadă lumea după patru decenii de stat acasă.

Având drum liber, bancherii de la București au dat credite imobiliare pe bandă rulantă, la prețuri ale activelor din ce în ce mai mari, ceea ce i-a îngropat pe mulți în datorii.

Criza , care oricum ar fi venit, cel puțin în zona de real-estate, a răvășit piața imobiliară și sistemul bancar românesc, trimițând zeci de mii de persoane fizice și companii în insolvență, dacă nu chiar în faliment.

Prețul apartamentelor a căzut la jumătate față de perioada de boom, iar prețul terenurilor s-a prăbușit cu 80-90%. Peste acest lucru a intervenit creșterea cursului francului elvețian și al euro, care a dus la implozia bugetului lunar al multor familii și companii.

Dacă în primii ani ai crizei – 2009-2010 – sistemul bancar ar fi trebuit să provizioneze toate activele imobiliare pe baza cărora s-au dat creditele imobiliare la noile prețuri (ca la americani, mark to market), toate băncile ar fi fost în colaps, iar România ar fi sărit practic în aer, confruntându-se cu o criză similară cu cea din perioada 1999-2000. 

BNR a lăsat ca băncile să-și reevalueze portofoliile imobiliare pe o perioadă mai lungă de timp, șapte ani, conform noilor prețuri, presând în același timp acționarii băncilor să vină cu bani de acasă, sau clienții buni să plătească prin prețul mai ridicat al creditelor costul provizioanelor (aproximativ două puncte procentuale din costul bun al unui credit reprezintă provizioanele pentru creditele neperformante).

Cum poate fi evitată o nouă situație de supraîncălzire a creditării și a pieței imobiliare care deja înmugurește, având în vedere creșterea cu două cifre a creditării în lei pentru persoane fizice din ultimii doi ani și a noului avânt luat de creditele imobiliare susținute și de Prima casă?

Prin Legea dării în plată: băncile se vor uita cu mare atenție la activele imobiliare creditate, ceea ce va aduce prețurile în limite de sustenabilitate, conform veniturilor clienților și modului de utilizare a bunului. Clienții nu vor mai plăti cât nu face în speranța că vor putea să-și vândă oricând apartamentul cu prețuri în creștere dacă vor să plece din locuință. Dezvoltatorii imobiliari își vor regla businessul și așteptările conform noilor prețuri, iar piața se va cerne de la sine. Nu oricine va putea să se apuce să facă un bloc sau un ansamblu rezidențial cu banii clienților în avans, fără să aibă nimic în spate în afara unei relații la o bancă, așa cum s-a întâmplat în perioada de boom. Vor dispărea proiectele făcute în câmp, fără utilități, fără drumuri și fără clienți, dar prin care cei din spatele afacerii își scoteau banii pe creditul luat de la bancă.

De fapt, toată piața imobiliară se va curăța atât ca proiecte, dezvoltatori, cât și ca prețuri, lucru care până la urmă se va vedea în bilanțul băncilor, ce va deveni mult mai sănătos și sustenabil. Iar asta vrea și BNR. Că băncile își vor tempera entuziasmul creditării în lei și a pieței imobiliare din ultimii doi ani, singura parte din business care merge, asta este mai puțin treaba BNR. Oricum BNR vrea consolidarea băncilor, iar Legea dării în plată va contribui indirect la acest lucru, pentru că va mai reduce din pretențiile financiare ale celor care vor să vândă.

De aceea vrea Isărescu Legea dării în plată. Bineînțeles, cu amendamentele de rigoare care privesc trecutul.