De încă un Crăciun. Necumințeniile pământului

Ce vreau să spun cu asta? În nici un caz să fac pe deșteptul, ci să vorbesc despre un paradox.

Unul dintre „pilonii” de susținere ai ideologiei comuniste a fost conceptul de „ateism-științific” – construcția liber-cugetătorului scuturat de racile, a non-bisericosului.

Între alte mii de români, „dușmani ai regimului”, îngropați în malurile „Canalului”, în nisipurile Peripravei, în pământul țării, s-au aflat sute de preoți.

SURSE Șefii Parlamentului, aleși luni dimineață. Daniel Suciu, PSD, la Camera Deputaților și Ilie Bolojan, PNL, la Senat

17:12

ACTUALITATE Victor Ponta: „Am stat la masă cu o persoană care avea o avere mai MARE decât PIB-ul României”

17:00

Comunismul a pângărit biserici – chiar dacă nu pe toate, și mai puțin în România -, transformându-le în saivane, grajduri și ateliere de producție, săvârșind, în consecință, o violentă crimă morală.

Și, cu toate acestea, în cea mai neagră perioadă a terorii comuniste, pe când bisericile și credința erau umilite și aruncate în derizoriu, în cadrul solemn al „cuvântărilor” meschine și ipocrite „de partid”, noi, copiii noi, ai vremurilor noi, fuseserăm scăpați de sub control.

Eram, cum ar veni, luptătorii „inconștienți” ai iernilor lui Moș Gerilă; sabotorii noilor psihologii, doctrine și învățături; dușmanii regimului, până la urmă, nu?

Iarnă de iarnă, colindele noastre scăpate de cenzură, vorbeau despre „Domnul Dumnezeu”, despre „Astăzi s-a născut Hristos”, despre „Steaua sus răsare”, despre „Domn, Domn să-nălțăm” și câte altele. Pentru că, potrivit învățăturilor, noi „învățam, învățam, învățam” colinde. Mereu, alte colinde.

Pe urmă, învățam să „construim/confecționăm stele, și nu doar să le aprindem. Să umblăm, astfel, cu Dumnezeu în gând și în suflet.

Iar despre episodul aceast am mai scris aici, în anii trecuți.

„…Dimineața, coboram din pat, în genunchi, ca la-ntâia rugăciune a utreniei. Îmi auzeam limpede dinții clănțănind și îmi feream, instinctiv, limba de tăișul lor.

Mă îmbrăcam în grabă, îmi trăgeam bocancii fără șireturi pe picioare și o tuleam ca vântul subțire prin sălciile gârlii, în magazie. Totul era pregătit, iar lucrul era musai să fie săvârșit în ultima zi ca să poarte sfințenia timpului în el.

Despuiam cutia rece de tablă – o conservă de fasole cu costiță, plină mai mult cu foi de dafin – și decupam fantele cu o foarfecă special ascuțită. Fixam drept raze, șipci scoase dintr-o cutie de marmeladă, băteam țintele în vârful lor și le fixam pe poziție cu sârmă subțire.

Pe urmă, încălzeam cleiul de oase. Puțea al dracului și îmi băgam în nas niște tampoane de urechi. Respiram pe gură și mă forțam să nu vărs. Între timp, tăiam fundul conservei cu dalta.

Pe urmă, croiam „veșmântul” din coală albastră. Dădeam șița cu clei și lipeam hârtia. Deasupra, puneam beteala. Pe gura conservei lipeam cu leucoplast „fotografia” Fecioarei cu Pruncul, decupată dintr-o „Sfântă Scriptură” ascunsă-n pod. Din spate, luminam icoana cu lanterna, pregătită cu bec și baterie nouă. Pe urmă fixam mânerul, un ciot de coadă de mătură, șlefuit și dat cu ulei de in.

Când lucrarea era gata, pe la prânz, și îmi tremurau mâinile de emoție și de frig, mă închinam de trei ori, apoi fugeam în curte, mă spălam pe față și pe gât cu zăpadă, ca într-o taină a purificării și stăteam acolo, înțepenit, până mă zvântam. Pe urmă, ca trezit din transă, umblam, de colo-colo, pe stradă, ducând vestea. „Lică, e gata, bă! Spală-te, primenește-te. Dă-ți cu busuioc! Fă ceva, că puți a câine plouat!”. Câinele vânătorului lătra în draci. „Dorele, smintește-l mă, că ne află tac-tu și știi că ne sparge căpățânile dacă se prinde; ne-a mai turnat o dată la sectorist. Când se-ntunecă, te prezinți la mine, la poartă!”. „Fane, ce dracu, Doamne iartă-mă, faci?! Fumezi chiștoace furate de la tac-tu mare? În „veceu” dementule, să-ți explodeze gazele? Rașchetează-te, fă-te frumos, și te-aștept!”.

Pe la șase era beznă de-ți țiuiau urechile. Singur, câinele vânătorului mai lătra în răstimpuri. Ni se auzea doar scârțâitul călcăturii peste zăpada geruită. Am împins prima poartă și am înlemnit odată cu scârțâitul prelung. „Cine e?!” s-a năpustit vocea aprigă peste sufletele noastre. „Noi” am gemut cu toții. „Care mă, noi?”. „Noi… Primiți cu Steaua?!”. „Cu Steaua?!” a urlat vocea iar, și atunci s-a aprins o lumina mare deasupra noastră, ca la facerea lumii. Bec de o sută, ce mama… „Păi ziceți, bă, cu Steaua atunci!”, ne îndemna nea Dumitru, de la IRTA, ieșit în pragul ușii, în maieu, cu o funie de covrigi pe deget și un braț de mere ionatane. „Da să cântați frumos, că altfel…”.

De frică, am cântat fiecare în legea lui și așa am ținut-o până după miezul nopții, din poartă-n poartă.

La ziuă, am adormit cu capetele pe sacii cu mere și covrigi, și cu mâna pe buzunarul burdușit cu vreo 25 de lei. La un loc, aproape un sfert de salariu de om nou”.

Așa învățasem, așa am crescut, așa am stat lângă Dumnezeu, și mai stăm și azi, cu sufletul și cu gândul.

Și, pentru că am știut să respectăm Ziua Asta ca fiind, mai întâi, a Nașterii Domnului, acum am să merg să mă primenesc, ca să pot aprinde, apoi, o lumânare pe masa la care o să mă așez cu familia, așa cum m-am așezat, în Ajun, cu toți copiii mei.

La mulți ani, liniștiți și luminoși, vă spun, cu drag, tuturor!