Prima pagină » Puterea Gândului » De la Ana-Beiit la Yoknapatawpha

De la Ana-Beiit la Yoknapatawpha

De la Ana-Beiit la Yoknapatawpha
Am un sentiment de vinovăție. N-am mai intrat demult într-o librărie și mă simt ca și cum aș fi abandonat niște buni prieteni. De Ziua internațională a cărții însă, nicio scuză nu funcționează ca să nu-i calc pragul și să nu cumpăr cu un click, arătându-le amicilor mei - care, cândva, fără să știe, mi-au salvat viața - că nu i-am uitat.

Ultimul cu care m-am întâlnit, după ce am făcut, scurt, cunoștință cu domnul Sacheverell Sitwell, un englez obsedat prin anii 30, în timpul unei vizite în România, de melodia „Ionel, Ionelule”, a fost Panait Istrati (Trecut și viitor. Pagini autobiografice), dar el a venit gratis, în versiune e-book, așa că nu se pune.

În librăria online, îi găsesc însă pe toți. Uite-l pe Malcom Lowry-Firmin, așteptând-o pe Yvonne în grădina casei sale din Quauhnahuac, îmbibat cu mescal și strivit de umbrele fumegânde ale lui Popocatepetl și Iztaccihuatl, vulcanii ale căror nume niciodată nu le-am mai uitat. E și Cinghiz  Aitmatov, străbătând, pe Karanar, cea mai năprasnică dintre cămile, stepa rusească, o ultimă călătorie spre cimitirul sacru Ana-Beiit, înainte ca oamenii să-și piardă rădăcinile și simțirea și să devină mankurți. E și Mario Vargas Llosa predicând în Canudos (Ah, ce recunoscătoare i-am fost pentru „Războiul sfârșitului lumii” și lui John Fowles pentru „Magicianul”, cărți  grele ca niște cărămizi, a căror grosime de 700 de pagini mă scutea câteva zile de căutat, fiind, pe vremea aceea, dependentă de lectură), și Marques izolat în Macondo, și Faulkner, cronicarul vieții și morții din Yoknapatawpha County, și atâția alții ale căror cărți le-am citit, dar nu mi le mai amintesc, și Max Frisch din Jurnalul căruia au zburat 100 de lei, într-o zi de mari lipsuri.

Cu ei am călătorit pe misterioase și îndepărtate tărâmuri, într-o vreme când nu aveam voie nici măcar să-mi schimb locul de muncă. Ei mi-au pus o mască de oxigen, când orizontul se comprimase într-atât, încât începuse să mă sufoce. Ei, o zi din lună, când la librărie se primeau cărți noi și plecam acasă cu brațul plin, o transformau în sărbătoare. Aceia care și-au făcut studiile înainte de 1990 știu bine despre ce vorbesc. Ceilalți, deși răsfățați cu zeci de mii de tipărituri, cu e-book-uri și audiobook-uri nu mai au bucuria de a descoperi, plăcerea de a citi, nevoia de a evada în carte. Ei sunt copiii epocii digitale, trăiesc pluridimensional, se mișcă multitask și călătoresc cu Google street, dacă nu au chef să  iasă din casă. Agățați de mouse și de telefonul mobil, nu ating nici pământul, nici cerul, transformându-se încet-încet în mankurții vremurilor noi.

Cine va dori să se salveze să știe că există o carte pentru fiecare.