De la Stoicikov la Duckadam, via Tusk

Am ascultat, în ultimele 24 de ore, comentarii mirobolante la ceremonialul de aseară de la Ateneul Român. (Václav Havel găsise pentru țara lui un nume unor astfel de provincialisme – „cehăreală”).

România are, pentru șase luni, președinția Consiliului Uniunii Europene. Unii – dintre cei care încă nu s-au dumirit asupra diferenței dintre Consiliul Uniunii Europene și Consiliul European – s-au aripat până la Dumnezeu: vin pașalele de la Bruxelles în Românica, iar noi nu suntem în stare să ne plecăm până la moțul papucilor?!

Sau: ce frumos au vorbit liderii UE despre noi, ne-au dat lacrimile, uite cât contăm pentru ei! La fiecare rotație fac la fel. (Cine și-a putut închipui că vor folosi ceremonia de deschidere să ne injure de la ușa Ateneului?). Cu aceeași căldură s-a adresat bulgarilor Donald Tusk, președintele Consiliului European, în ianuarie anul trecut – acolo, firește, n-a încheiat cu Duckadam, ci cu Stoicikov.

Să nu ne facem mai multe iluzii decât putem duce. Floarea cea vestită a Uniunii Europene – Tajani, Tusk, Juncker – își vor termina mandatul pe 18 aprilie. (S-ar putea să-i regretăm, dacă ar fi să ne luăm după noile nume vehiculate la bursa lobby-urilor). România, „șefa Europei” până în iunie, nu decide nimic.

Și-apoi, nu ne-am decis noi ce facem cu noi, darmite cu un continent. Nu ne poate suspecta nimeni că am profita de poziție ca să întreprindem ceva în interesul nostru, fiindcă nu știm care e ăla.