Despre cei săraci și frumoși
Hrăniți cu povești cu exploratori și tărâmuri necunoscute, cei mici plecau într-un safari în toată legea al cărui ultim scop era să împuște leul, oriunde s-ar fi aflat el. În ultimul buzunar, pitulându-se după ultimul bilet compostat de tramvai. În fanta dintre salteaua patului și tăblie, unde abia de încăpeau niște degete subțiri de copil. Camuflat în praful de sub canapea, ori lipit de fundul glastrei unde o mână grăbită îl ferise din calea aspiratorului, doar pentru a-l lăsa în bătaia ochiului ager al unei puștoaice.
Știu un alt tată, bucătar de legendă, care în timpul misiunilor eroice între avans și lichidare își convingea micii cavaleri să mănânce zile bune pâine cu untură, conturând cu boia pe felia plină de grăsime scene demne de cărțile cu foi lucitoare. Și știu sigur că nu am visat apartamentul acela, cu linoleumul verde cojit, dulapurile cu uși care refuzau să se închidă și pereții însetați după o mână de vopsea, în care creșteau, educați de părinți cu minte și cu suflet, șase copii. Într-un sertar care prinsese și vremuri mai bune, erau adunate diplomele fraților destul de mari pentru a merge la școală.
Nu puțini dintre românii obișnuiți au simțit, măcar în câteva rânduri, gustul amar al sărăciei. Am cunoscut un om care a trăit o studenție plină de lipsuri și care zile întregi a mâncat doar lapte praf cu lingurița, pentru că primise câteva cutii gratis. Pe cineva care în anii tinereții, fără o familie care să-l sprijine, a fost nevoit să supraviețuiască și cu pâine uscată și mucegăită. Pe altcineva care, de abia mai ținând pasul cu ratele în franci elvețieni, se uita la eugenii ca la o porție de coq au vin. Acești oameni au reușit să depășească momentele grele pe care le-au avut de-a lungul vieții și faptul că au dus-o rău la un moment dat nu-i face mai mici astăzi, cum n-ar fi trebui să o facă nici atunci.
Cu câteva zile în urmă am fost într-un magazin deschis pentru oamenii nevoiași. I se spune „Magazinul gratis”, iar cine are nevoie de vreunul dintre obiectele donate de acolo îl poate lua, cu condiția să lucreze o oră în folosul celorlalți. Cât am fost acolo nu i-au trecut pragul cerșetori în zdrențe. Ci clienți în haine curate, demni de respectul semenilor lor. La un moment dat, în încăpere a intrat o fetiță cu ochi albaștri, frumoasă și îngrijită, care venea de la școală, împreună cu mama ei, M-am apropiat de ele cu oarecare sfială, temându-mă să nu fac o gafă și să nu le tratez ca și când ar fi venit să ceară, când ele ar fi fost de fapt acolo să ofere, să se intereseze cum pot face o donație. Am aflat că o duceau tare greu, că mama intrase să întrebe de o slujbă, iar fetița își dorea o jucărie. Cât vorbeam despre ale lor, în magazin am văzut tustrele o fetiță, care a intrat singură să doneze o jucărie și căreia doamna care se ocupa de magazin, la rândul său mamă, i-a oferit posibilitatea de a-și alege altceva la schimb. Am văzut-o pe fetița cea cu ochi albaștri luminându-se la față. „Se poate și așa? Atunci o să aduc și eu o jucărie. Chiar mâine”, a spus ea, ca un om căruia i se luase o povară de pe suflet. Ca un om care avea ceva de oferit.
O bunică a intrat și i-a spus nepoțelului să încerce trotineta cu mici pete de rugină, care stătea rezemată de o masă. O femeie care crește un băiețel, într-un apartament de bloc, cu datorii uriașe la întreținere, unde s-a tăiat apa. La 68 de ani, a reușit să-i ofere ceva nepotului său, plătind cu unele dintre puținele lucruri care i-au mai rămas: vlaga din cele două brațe subțiri. Este o lecție minunată și un astfel de dar trudit cântărește mai mult în alcătuirea unui om decât orice cadou scump, luat cu bani gheață.
Într-o țară cu o economie deloc înfloritoare, să știi să faci față situațiilor provocate de lipsuri, fie că ești nevoit să le suporți, fie că ești simplu privitor, este o abilitate salvatoare. Într-un loc în care sărăcia nu mai e nevoită să suporte și povara umilinței, poți să simți cum reînvie speranța.