Despre veto, din Olimp și până jos

În timp ce Uniunea încearcă să găsească o portiță, oricât de mică, de a se ajunge la un compromis în scandalul bugetului pe următorii șapte ani, România joacă tenis cu proaspăt descoperita jucărie a veto-ului european.

Președintele Băsescu, cu același ton olimpian pe care îl adoptă în chestiuni de politică externă de când cu primul scandal pe scaunul de la Bruxelles, când, exasperat, a chemat jurnaliștii la meditații pe teme europene, l-a acuzat duminică pe premierul Ponta că folosește bugetul UE în „interes electoral”. Șeful statului a făcut „apel” la partide „să nu implice Uniunea Europeană și instituțiile sale în jocul politic electoral intern”.

Tot din același munte, dar de pe un vârf mai roșu, a ieșit și ministrul Titus Corlățean, care, tocmai când părea că este, cu adevărat, un altfel de șef la MAE, a trimis niște notițe de politică externă, menite să oprească mingea vetoului în terenul premierului. Vetoul, observă ministrul de Externe, există; el se află în Tratatul de Funcționare al Uniunii Europene. Prin urmare, poate fi folosit, spune Corlățean, care ne induce din condei impresia că vetoul e același lucru cu blocajul de la negocieri.

Ceea ce omite Corlățean să explice este că un blocaj la negocieri nu este sinonim cu un veto, care presupune supunerea la vot și are și alte consecințe decât o reluare a negocierilor. Mai mult, șeful MAE ar trebui să ne fi spus, dacă tot a început discuția, că vetoul chiar e „ultima opțiune” și că mai toate certurile europene se rezolvă înainte de a ajunge la vot, tocmai pentru a nu se folosi vetoul.

În acest peisaj mai e și primul-ministru, care îi dă înainte cu vetoul acesta, demonstrându-și încă o dată inabilitatea fie de a înțelege cum funcționează politica externă, fie de a înceta să exporte în asemenea fel campaniile electorale din țară.

Dincolo de acest meci pe care nu mai avem cum să îl câștigăm, răul pentru România fiind deja făcut prin lipsa unei poziții unitare la Bruxelles, nu putem să nu observăm următoarea realitate: Traian Băsescu și, acum, Titus Corlățean sunt două personaje care chiar știu ce înseamnă politica externă, dar, cu toate acestea, fac aceleași „jocuri electorale”, din direcții diferite, pe care le acuză președintele. Ce s-a întâmplat cu „sunt mai inteligent și mai pregătit” sau „nu poți să mergi în halul ăsta la Bruxelles”?

Atât Guvernul, cât și președinția vorbesc tot mai des despre ignoranța presei și a românilor, care cred că în UE e cum spune „celălalt”. În fond, însă, ambele instituții fac același lucru, jignind în continuare poporul pe care ar trebui să îl servească inclusiv peste granițe.

Între timp, lupta pe banii europeni arată astfel: Comisia Europeană a propus, la începutul verii, ca plafoanele următorului cadru financiar multianual să fie de 1.033 de miliarde de euro pentru credite de angajament și 987 miliarde euro pentru credite de plată. Parlamentul European a aprobat această propunere, pe care, de altfel, o susținem și noi, România.

Recent, președinția cipriotă a UE a anunțat contrapropunerea sa de buget, care prevede o tăiere a cheltuielilor UE în următorii șapte ani cu cel puțin 50 de miliarde de euro. Mai e și președintele Consiliului European, Herman van Rompuy, care propune ca tăierile să fie și mai mari, de peste 75 de miliarde de euro.

Lupta la nivel european este aprigă, iar situația atât de gravă, încât șansele de a se obține un buget săptămâna viitoare sau chiar de a se ajunge la vot sunt minime. Primul front este între statele net contributoare, precum Marea Britanie, Germania, Franța (vor buget cât mai mic), și „Prietenii coeziunii”, țările care beneficiază de fonduri structurale și de coeziune (vor buget cât mai mare), grup din care facem parte și noi. Situația este complicată și mai mult de faptul că există divergențe și interese diferite și în cadrul acestor două tabere.

Da, Marea Britanie a amenințat cu vetoul, dar David Cameron știe că nu ar fi o soluție pentru problema lui. Dacă s-ar folosi de dreptul de veto, în locul unui cadru financiar multianual, Uniunea ar avea din 2014 bugete anuale, bazate pe limita de cheltuieli din 2013, la care se adaugă 2% rată a inflației. Matematic, o afacere proastă pentru Marea Britanie.

Toată lumea înțelege în acest moment că nu se poate rezolva problema fără un compromis, deci un buget adoptat, oricare ar fi ales. Numai noi ne-am trezit acum, la finalul unui an de negocieri la sânge, să venim cu un veto de-a-ndărătul Marii Britanii. Nu rezolvăm nimic, doar enervăm și pierdem esența negocierilor.

Ba mai mult, suntem singurul stat din grupul Prietenilor coeziunii care amenință cu veto, sfidând astfel însăși logica acestui grup, de a avea o poziție unică în fața marilor puteri europene. Polonia, de exemplu, cea mai de succes „colegă” de grup, tocmai s-a aliat cu Franța pentru a obține bani pentru agricultură și pentru dezvoltare.

În tot acest timp, noi ne batem fie pentru puterea, fie pentru „rușinea” de a spune „nu”. De negocieri îi mai pasă cuiva?