Dilema care îngenunchează Europa: îi primim sau nu-i primim?

Dilema care părea să rupă în două Europa, până de curând, era simplă: îi primim sau nu-i primim? Era prea târziu să mai contracarezi cauzele acestui veritabil exod către continent, după ani de inacțiune în Siria sau de acțiune fără căpătâi în Libia, în probleme în care te-ai bazat, mai mereu, pe puterea marelui aliat american, care a tras după el NATO. Era prea târziu să mai pui la treabă structuri a căror eficiență pare acum cel puțin discutabilă, la nivel de acțiune comună europeană – paza și securizarea granițelor, lupta contra traficanților de persoane, domenii în care Italia sau Grecia sunt corigentele Uniunii nu de ieri, de azi.

Acum, după ziua de luni, în care doar norocul pare să fi făcut ca relocarea a 40.000 de refugiați și imigranți să fie aprobată de reprezentanții statelor membre, pentru că decizia de principiu fusese luată cu două luni mai devreme, când exodul nu părea să aibă asemenea proporții, dilema pare să se fi rezolvat. Parcă nu i-am mai primi. Sau cel puțin nu așa de „maicaterezian” precum dădea de înțeles Angela Merkel, până nu demult.

Și aici apare marea perversiune a situației. O situație în care sute de mii de fugari, pentru că asta sunt acești oameni care vin spre Europa, fie că sunt refugiați de război, fie că sunt imigranți economici sau solicitanți de azil politic, au ajuns să fie momiți de politica brațelor deschise a Angelei Merkel, doar pentru a se trezi cu ușile trântite în nas câteva săptămâni mai târziu. Tot politic. „Mama Merkel”, așa cum a ajuns să fie poreclită de unii refugiați în drumul lor spre Europa, a dat și a luat speranțe unor sute de mii de oameni.

Politica europeană pare să-și fi schimbat busola brusc, de la „umanismul” erupt din senin al Angelei Merkel, la xenofobia agresivă a vecinului Viktor Orban. Granițele se închid, în ciuda Acordului Schengen, care pare să nu mai valoreze prea mult în astfel de „situații de urgență”, armatele sunt concentrate la granițe – vezi cazurile Austriei și Ungariei. Europenii nu mai știu cum să-și paseze acești oameni între ei, numai să aterizeze cât mai puțini în ograda lor.

Ce să înțeleagă sirianul care doarme de zile întregi prin boscheți și câmpuri, în fuga sa către o viață cât de cât demnă de o ființă umană? Ce să mai priceapă românul de Facebook, care împarte apele precum Moise, între ăia care zic ca el și restul idioților?

Să fie clar încă o dată că, chiar și în mijlocul unei crize, liderii europeni operează exclusiv politic. Poate că Angela Merkel a avut o criză de umanism în această nouă criză în care s-a trezit UE, după incredibila mobilizare împotriva sa, din criza precedentă – cea a Greciei, când a fost acuzată de mulți, ba chiar și de partenerii americani aflați sub influența analizelor FMI, că vrea nici mai mult nici mai puțin decât să extermine un popor din cauza datoriilor sale imense, pe care nu mai vrea și nu mai poate să le plătească.

Dacă Merkel și-a permis să fie „inumană” într-o criză financiară, nu i-o fi venit la fel de ușor să fie impasibila rațională și rece în mijlocul unei crize umanitare. Gestul ei, politic vorbind, de a anunța că Germania este pregătită să-i primească pe refugiați, a venit și pe un val de acceptare populară a acestei idei, la fel cum, întâmplător sau nu, a fost și poziția opusă, din criza grecească. Când însă autoritățile berlineze și mai ales aliații săi politici din Bavaria – autoritățile locale care trebuie să găsească acum, imediat, paturi, mâncare și bani pentru miile de sirieni, afgani sau irakieni care au început să sosească în valuri pe tărâmul promis – i-au spus că situația începe să se prezinte cam albastru și cu umflături și că Germania nu poate face față pe nepusă masa acestui aflux, politica s-a schimbat. Merkel a vrut cote. Să se dea refugiați la fiecare, să ajungă la toată lumea.

Apoi, s-au supărat românii, bulgarii, ungurii, polonezii, cehii și slovacii, care s-au opus vehement noilor cote obligatorii propuse de Comisia Europeană și mai ales de Germania, prin care să fie relocați suplimentar încă 120.000 de refugiați. Tot rațiunea politică i-a mânat însă în luptă și pe ei. Au fost acuzați, mai ales de peste Ocean, că ipocrizia lor nu are margini, fiind cele mai în nevoie state UE, care au cerut și au primit ajutor de nenumărate ori, iar acum refuză să ofere la rândul lor ajutor. Dați-mi voie să mă îndoiesc că aceste state au avut un brusc puseu de sensibilitate cu privire la eventualele riscuri de securitate inerente unui astfel val de migrație.

Miza lor a fost tot politică și, aparent, mai degrabă de politică internă decât externă, oricât de invocat ar fi principiul că aceste cote de refugiați au venit oarecum impuse de la centru, în opoziție cu principiile europene. Acceptaseră deja niște cote, mai micuțe (România s-a ales cu 1.785 de refugiați). A doua oară, le-a venit mai greu.

O explicație poate fi că, oricât ne-am păcăli, atât în România, cât și în restul statelor din regiune, xenofobia, rasismul și ura religioasă sunt împământenite într-o mult mai mare parte a populației decât ne-ar plăcea să admitem. Nici Germania sau Austria nu stau tocmai bine la aceste capitole, totuși sunt mult mai evoluate, în ciuda extremismelor mult mai vizibile decât în centrul și estul Europei.

În România, Bulgaria sau Ungaria, testul acestor realități care încalcă vrăjeala ospitalității, cu care ne facem reclamă de câte ori avem ocazia, e simplu. Priviți reacția celor mai mulți oameni pe stradă, în prezența unei persoane de culoare sau a vreunui tânăr cu vreo frizură fistichie. Se uită. Lung. Nu mai vorbim de gay, ei nici nu există în spațiul public și bine fac, pentru integritatea lor fizică. În Vest, aceste stereotipii și curiozități au fost atenuate o dată cu evoluția socială. La noi, mai înspre Balcani, mai durează. Acum, extindeți imaginea la câteva sute sau mii de musulmani, cu hainele și obiceiurile lor altfel. Cum s-ar integra ei în România, spre exemplu (ipotetic vorbind, pentru că niciunul nu și-ar dori să se integreze într-o societate în care chiar mulți români reușesc cu greu să se mai integreze sau să mai supraviețuiască)?

Și mai ales, ce lider politic e pregătit să își asume un astfel de risc, când până și Merkel a sucit-o ca la Ploiești?

PS: Gluma toleranței poporului român care a ales un președinte neamț, de religie diferită de a majorității, să o spuneți doar la bere. În primul rând, românii l-au detestat la vot pe Ponta, nu l-au adorat pe Iohannis. Să nu uităm cât de populară a fost teza lăsării țării pe mâna unui străin care o va vinde și să nu mai vorbim de mizeria  cu „traficantul de copii” Iohannis. În al doilea rând, Iohannis este cât se poate de român pe scena politică: s-a jucat cu toate partidele politice care au dorit să îl promoveze către vreo funcție înaltă, și-a strâns o avere asupra căreia planează suspiciuni (vezi anchetele Rise Project privind casele și chiriile încasate), iar când vreun subaltern nu-i deschide ușa limuzinei, trântește cu paltonul de nu se vede. Cel mai important, politic vorbind, după aproape 1 an de președinție, nu a avut vreo poziție tranșantă, vreo idee sau vreun proiect demn de un președinte. Nu a supărat pe nimeni. Poate doar pe câțiva dintre votanții săi.