Deasupra imaginii de mai sus stă scris așa: „Ziua Amintirii Shoah-ului și a Eroismului”.
„Ve-Hagevurah” – eroism; nu sacrificiu. Pentru că între supraviețuitori și urmașii supraviețuitorilor se poartă o lungă discuție, al cărei capăt încă nu se străvede: cei care știau n-au făcut nimic pentru frații lor. Evreii din lumea liberă – din America, din Elveția – nu i-au prevenit pe frații lor din Ungaria, de exemplu, că vor fi aruncați în trenuri și deportați spre lagărele morții. „Yadanu veshaktanu” (știam și am tăcut) sună ca un blestem, ca o lespede de mormânt. E nedrept să le arunci asupra unor oameni bântuiți oricum de sindromul culpabilității. Până și Dumnezeu, Atotștiutorul, a tăcut. (Au mai existat și relatările Hannei Arendt care, asistând la procesul lui Eichmann, a vorbit de colaboraționiști evrei).
Istoria nu poate fi judecată exclusiv cu răceala distanței. Ce să fi făcut oamenii cuprinși de vâlvătăile războiului și cum să-și fi salvat frații, conștienți că pot pune viața multor altora în pericol? S-au năruit națiuni, au fost decimate armate. Cum ar fi putut, atunci, un popor fără patrie să reziste? Eroism e cuvântul cel mai potrivit, și pentru martiri, și pentru supraviețuitori.
Azi-dimineață, la ora 10, în Ziua Comemorării Holocaustului, timp de două minute, în tot Israelul, a sunat alarma. Nu alarma aeriană, cea cu intensități suitoare și coborâtoare, ci sunetul acela egal, continuu, ca și când pericolul ar fi trecut.
Pericolul n-a trecut. Lumea nu e mai bună. Oamenii nu par a fi învățat mare lucru. Recrudescența antisemitismului e semnul înfricoșător.